lua câte o bucăţică de pâine şi o mânca. Apoi vinul trecea din mână în mână şi toată lumea bea din carafă, femeile de-abia sorbind, iar unii dintre bărbaţi savurând o înghiţitură ceva mai zdravănă. După aceea păstrau cu toţii tăcerea, până când cineva simţea nevoia să vorbească.

Când Billy îl întrebase pe tatăl său la ce vârstă ar trebui să înceapă să participe activ la slujbă, acesta îi spusese: „Nu există o regulă scrisă. Noi ne îndreptăm încotro ne îndrumă Sfântul Duh”. Billy îl crezuse pe cuvânt. Dacă îi venea în minte primul vers dintr-un imn, la un moment dat în timpul slujbei, el lua asta drept un semn de la Sfântul Duh, se ridica în picioare şi cânta imnul. Ştia că era cam devreme pentru el să procedeze astfel de la o vârstă atât de fragedă, însă congregaţia acceptase acest lucru. Povestea felului în care îi apăruse Iisus în timpul iniţierii sale din subteran fusese relatată în jumătate dintre capelele din zona minieră din South Wales, iar Billy era socotit ca fiind un băiat deosebit.

În acea dimineaţă, fiecare rugăciune cerea alinare pentru cei îndoliaţi, în special pentru doamna Dai Ponei, care stătea acolo cu un văl pe chip, cu fiul ei cel mare lângă ea, părând de-a dreptul speriat. Tatăl lui Billy îi ceruse lui Dumnezeu să-i dea mărinimia necesară pentru a ierta ticăloşia proprietarilor minei, care încălcaseră legile cu privire la echipamentul de oxigen şi la ventilaţia reversibilă. Billy simţea că lipseşte ceva. Era prea puţin să ceri doar vindecare. Voia ajutor pentru a înţelege cum se încadra explozia în planul Domnului.

Nu improvizase niciodată până atunci o rugăciune. Mulţi bărbaţi se rugau folosind fraze meşteşugite şi citate din Scriptură, de parcă ar fi ţinut o predică. Însă Billy nu credea că Dumnezeu se lasă impresionat atât de uşor. Întotdeauna se simţise mişcat mai mult de rugăciunile simple, ce păreau rostite din suflet.

Spre sfârşitul slujbei, cuvintele şi propoziţiile începură să i se clarifice în minte şi simţi un imbold puternic de a le rosti cu voce tare. Luând asta drept un semn de la Duhul Sfânt, se ridică în picioare.

Cu ochii strâns închişi, zise:

— O, Doamne, Ţi-am cerut în această dimineaţă să le aduci alinare celor care şi-au pierdut un soţ, un tată, un fiu, în special surorii noastre întru Domnul, doamna Evans, şi ne-am rugat ca toţi cei văduviţi să-şi deschidă inimile şi să-Ţi primească binecuvântarea.

Şi alţii mai spuseseră asta. Billy făcu o pauză, apoi continuă:

— Şi acum, Doamne, îţi mai cerem o favoare: binecuvântează-ne cu darul înţelegerii. Trebuie să ştim, Doamne, de ce s-a produs această explozie în puţ. Toate lucrurile sunt în puterea Ta, Doamne, deci cum de ai lăsat gazul metan să umple Orizontul Principal şi cum de ai îngăduit să ia foc? Cum se face, Doamne, că deasupra noastră sunt oameni, directori la Celtic Minerals, care în lăcomia lor după bani au devenit nepăsători cu vieţilor oamenilor Tăi? Cum pot morţile unor oameni buni şi mutilarea trupurilor create de Tine să-Ţi slujească ţelul Tău sfânt?

Făcu o nouă pauză. Ştia că era greşit să-i ceri lucruri lui Dumnezeu, de parcă ai fi negociat cu conducerea minei, aşa că adăugă:

— Ştim că suferinţa oamenilor din Aberowen trebuie să joace un rol în planul Tău veşnic. Se gândi că ar fi mai bine să lase lucrurile aşa, însă nu se putu abţine să nu adauge: însă, Doamne, nu putem înţelege cum, aşa că Te rugăm să ne luminezi.

Încheie cu „În numele Domnului nostru Iisus Hristos”.

Ceilalţi enoriaşi completară:

— Amin.

(IX)

În acea după-amiază, oamenii din Aberowen fuseseră invitaţi să viziteze grădinile de la Tŷ Gwyn. Asta presupunea foarte multă muncă pentru Ethel.

Un afiş fusese pus în taverne sâmbătă noaptea şi mesajul fu repetat în biserici şi în capele după slujbele de duminică dimineaţă. Grădinile fuseseră amenajate deosebit de frumos pentru rege, în ciuda iernii, iar contele Fitzherbert dorea acum să împărtăşească frumuseţea acestora cu vecinii săi, după cum stătea scris în invitaţie. Contele urma să poarte cravată neagră şi ar fi fost recunoscător dacă şi oaspeţii săi ar fi putut purta articole asemănătoare, din respect pentru cei morţi în explozie. Deşi era evident că nu se cuvenea să se ţină o petrecere, aveau să se servească aperitive.

Ethel ceruse să se ridice trei marchize pe Peluza de Est. Într-una se aflau şase butoaie de aproape 500 de litri cu bere, aduse cu trenul de la Berăria Coroanei din Pontyclun. Pentru persoanele care nu beau, foarte numeroase în Aberowen, se găseau în următorul cort, pe mese aşezate pe capre de lemn, ceainice imense şi sute de ceşti şi de farfurioare. În cel de-al treilea cort, ceva mai mic, se servea vin de Xeres pentru micuţa clasă mijlocie a oraşului, care-i cuprindea pe vicarul anglican, pe cei doi doctori şi pe directorul minei, Maldwyn Morgan, poreclit deja Morgan Dus-la-Merthyr.

Din fericire era o zi însorită, rece dar uscată, cu câţiva nori albi şi inofensivi pe cerul albastru. Veniseră patru mii de persoane – aproape toată populaţia oraşului – şi cam toată lumea purta cravată, o fundă sau o banderolă neagră. Se plimbau prin tufăriş, aruncând priviri curioase spre ferestrele casei, şi bătătoreau peluza.

Prinţesa Bea rămăsese în camera sa: nu era genul ei de eveniment monden. Toţi aristocraţii erau egoişti, din câte observase Ethel, însă Bea dusese acest egoism la rang de artă. Îşi concentra toată energia în încercarea de a-şi face sieşi pe plac şi de a obţine tot ce voia. Chiar şi atunci când dădea o petrecere – ceva la care se pricepea de minune –, principalul ei motiv era să ofere un decor pentru propria-i frumuseţe şi pentru propriu-i farmec.

Fitz se întreţinea cu invitaţii în splendoarea gotic-victoriană a Sălii Mari, cu câinele său imens întins pe podea lângă el, ca o carpetă de blană. Purta costumul său cafeniu din tweed care îl făcea să pară mai abordabil, în ciuda gulerului scrobit şi a cravatei negre. Arăta mai chipeş ca niciodată, se gândi Ethel. Ea aducea rudele morţilor şi ale răniţilor să-l vadă în grupuri de câte trei-patru, astfel încât el să-şi poată exprima compasiunea