pentru fiecare locuitor din Aberowen care avusese de suferit. Le vorbea cu farmecu-i caracteristic şi fiecare om pleca de lângă el simţindu-se deosebit.

Ethel era acum noua menajeră-şefă. După vizita regelui, prinţesa Bea insistase ca doamna Jevons să se pensioneze: nu avea timp de pierdut cu servitori bătrâni şi bolnavi. Văzuse în Ethel pe cineva dispus să trudească din greu ca să-i îndeplinească dorinţele, aşa că o promovase, în ciuda tinereţii sale. Şi iată cum Ethel îşi vedea realizată ambiţia. Preluase cămăruţa menajerei-şefe din zona servitorilor şi atârnase acolo o fotografie a părinţilor săi, îmbrăcaţi în hainele lor bune de duminică, fotografie făcută în faţa Bisericii Bethesda în ziua inaugurării acesteia.

Când Fitz ajunse la sfârşitul listei, Ethel îi ceru permisiunea să petreacă puţin timp cu familia ei.

— Desigur, zise contele. Cât timp doreşti. Ai fost absolut nemaipomenită. Nu ştiu cum m-aş fi descurcat fără tine. Şi regele ţi-a fost recunoscător pentru ajutor. Cum poţi să ţii minte toate numele astea?

Ea zâmbi. Nu ştia sigur de ce simţea un fior atât de plăcut când el o lăuda.

— Majoritatea acestor oameni au fost la noi acasă, la un moment dat, ca să vorbească cu tatăl meu despre compensaţiile pentru răni sau pentru o dispută cu un supraveghetor, sau pentru a-şi exprima o îngrijorare cu privire la vreo măsură de siguranţă din subteran.

— Ei bine, eu cred că eşti remarcabilă, spuse el, oferindu-i zâmbetul irezistibil care-i lumina din când în când chipul, făcându-l să pară un bărbat ca oricare altul. Transmite-i salutările mele tatălui tău.

Ea ieşi din casă şi o luă la fugă pe peluză, simţindu-se în al nouălea cer. Îi găsi pe Mama, pe Tata, pe Billy şi pe Bunicul în cortul cu ceai. Tata arăta foarte distins în costumul său negru de duminică şi cu o cămaşă albă cu guler scrobit. Billy avea o arsură urâtă pe obraz. Ethel îl întrebă:

— Cum te mai simţi, Billy, băiete?

— Sunt bine. Arată oribil, dar doctorul spune că este mai bine să rămână nebandajată.

— Toată lumea vorbeşte despre cât de curajos ai fost.

— N-a fost suficient ca să-l salvez pe Micky Papa, totuşi.

Aici nu mai era nimic de zis, însă Ethel atinse braţul fratelui ei, drept consolare.

Mama rosti cu mândrie:

— Billy ne-a condus în rugăciune azi-dimineaţă, la Bethesda.

— Bravo, Billy! Îmi pare rău că am ratat momentul.

Ethel nu fusese la biserică – erau mult prea multe de făcut prin casă.

— Pentru ce te-ai rugat? întrebă ea.

— I-am cerut Domnului să ne ajute să înţelegem de ce a îngăduit să se producă explozia din mină.

Billy aruncă o privire neliniştită spre Tata, care nu zâmbea. Acesta spuse pe un ton sever:

— Billy ar fi făcut mai bine să îi ceară Domnului să-i întărească credinţa, astfel încât să creadă fără să mai înţeleagă.

Era limpede că se certaseră deja pe tema asta. Ethel nu avusese niciodată răbdare pentru disputele teologice care oricum nu duceau la nicio schimbare. Încercă să mai destindă atmosfera.

— Contele Fitzherbert m-a rugat să-ţi transmit salutări, tată, zise ea. Nu ţi se pare că-i un gest frumos din partea sa?

Tatăl său nu se lăsă înduplecat.

— Mi-a părut rău să te văd participând la farsa aceea de luni, rosti el pe un ton aspru.

— Luni? repetă ea, nevenindu-i să creadă. Când regele a fost să viziteze văduvele?

— Te-am văzut şoptindu-i numele acelui lacheu.

— Acela era Sir Alan Tite!

— Nu-mi pasă cum îşi spune el. Ştiu eu cum arată un lingău atunci când văd unul!

Ethel era şocată. Cum putea Tata să fie atât de zeflemitor la adresa momentului ei de glorie? Îi venea să plângă.

— Am crezut că o să fii mândru de mine pentru că l-am ajutat pe rege!

— Cum îndrăzneşte regele să-şi arate compasiunea faţă de oamenii de-aici? Ce ştie un rege despre greutăţi şi pericole?

Ethel se strădui să-şi înăbuşe lacrimile.

— Dar, tată, pentru oameni a contat foarte mult că s-a dus să-i vadă!

— A distras atenţia tuturor de la acţiunile periculoase şi ilegale ale celor de la Celtic Minerals.

— Dar aveau nevoie de alinare.

De ce nu putea oare să înţeleagă asta?

— Regele le-a slăbit determinarea. Duminica trecută, tot oraşul era gata de revoltă. Luni seară nu se mai vorbea decât despre gestul reginei de a-i da batista ei doamnei Dai Ponei.

Ethel trecu iute de la dezamăgire la mânie.

— Îmi pare rău că aşa simţi, rosti ea cu răceală.

— Nu trebuie să-ţi pară rău…

— Îmi pare rău pentru că greşeşti, îl întrerupse ea cu autoritate.

Tatăl său fu luat prin surprindere. Rareori i se întâmpla să i se spună că greşeşte, cu atât mai puţin de către o fată.

Mama dădu să intervină:

— Ei, Eth…

— Oamenii au şi sentimente, tată, rosti ea cu nesăbuinţă. Asta e ce uiţi tu mereu.

Tatăl său rămase fără grai. Mama spuse:

— Ajunge!

Ethel se uită la Billy. Prin perdeaua de lacrimi, îi văzu expresia de admiraţie uluită. Asta o încurajă. Îşi trase nasul, se şterse la ochi cu dosul palmei şi zise:

— Tu şi sindicatul tău, şi normele de protecţie, şi Scripturile tale… Ştiu că sunt importante, tată, dar nu poţi să nu ţii cont de sentimentele oamenilor. Sper ca într-o zi socialismul să facă lumea un loc mai bun pentru oamenii muncii, dar între timp au şi ei nevoie de consolare.

Tatei îi reveni în sfârşit glasul:

— Cred că am auzit destule din partea ta, spuse el. Cred că ţi s-a urcat la cap faptul că te-ai aflat în prezenţa regelui. Eşti doar o fetişcană şi nu se cade să le faci morală celor mai în vârstă decât tine.

Ea plângea prea tare ca să-i mai dea vreo replică.

— Îmi pare rău, tată. După o tăcere grea, adăugă: Cred că ar fi mai bine să mă întorc la lucru.

Contele îi spusese să stea cât timp vrea ea, dar acum nu dorea decât să fie singură. Se întoarse cu spatele sub privirea încruntată a tatălui său şi porni înapoi spre conac. Îşi ţinea ochii în pământ, sperând ca oamenii să nu-i observe lacrimile.

Nu voia să dea ochii cu nimeni, aşa că se furişă în Apartamentul cu Gardenii. Lady Maud se întorsese la Londra, astfel încât camera era goală şi patul nefăcut. Ethel se aruncă pe saltea şi începu să plângă.

Se simţise atât de mândră… Cum putea tatăl ei să subestimeze tot ce făcuse? Ce ar