fi vrut, ca ea să-şi facă prost treaba? Lucra pentru nobili. La fel făceau şi toţi minerii din Aberowen. Chiar dacă erau angajaţii celor de la Celtic Minerals, ei exploatau cărbunele contelui, iar el primea aceeaşi sumă pe tona de cărbune ca şi minerul care îl scotea din pământ – un fapt pe care tatăl ei nu obosea niciodată să i-l amintească. Dacă era în regulă să fii un ortac bun, eficient şi productiv, ce era greşit în a fi o menajeră bună?

Auzi uşa deschizându-se. Sări repede în picioare. Era contele.

— Ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu? rosti el cu blândeţe. Te-am auzit de pe hol.

— Îmi pare rău, Înălţimea Voastră, nu ar fi trebuit să intru aici.

— Nu-i nimic.

Pe chipul său incredibil de frumos se citea o îngrijorare sinceră.

— De ce plângi?

— Eram atât de mândră că l-am ajutat pe rege, zise ea cu amărăciune, însă tatăl meu spune că totul a fost doar o farsă realizată pentru a abate mânia oamenilor dinspre cei de la Celtic Minerals.

Izbucni din nou în lacrimi.

— Ce prostie, spuse el. Oricine îţi poate spune că îngrijorarea regelui a fost sinceră. La fel şi cea a reginei.

Îşi scoase batista albă din buzunarul de la piept al jachetei. Ea crezu că o să i-o dea, însă el îi şterse lacrimile cu o atingere blândă.

— Eu am fost foarte mândru de tine lunea trecută, chiar dacă tatăl tău nu a fost.

— Sunteţi atât de bun…

— Gata, gata, şopti el, aplecându-se şi sărutându-i buzele.

Ea rămase năucită. Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat. Când el se îndreptă de spate, ea îl privi fără să priceapă.

El se uită la ea.

— Eşti absolut fermecătoare, rosti el pe un ton scăzut, apoi o sărută din nou.

De această dată, ea îl împinse la o parte.

— Înălţimea Voastră, ce faceţi? spuse pe un ton şocat, în şoaptă.

— Nu ştiu.

— Dar ce vă trece prin minte?

— Nimic.

Ea îi privi vrăjită chipul sculptat. Ochii lui verzi o scrutau cu intensitate, de parcă ar fi încercat să-i citească gândurile. Îşi dădu seama că îl adoră. Deodată fu năpădită de entuziasm şi de dorinţă.

— Nu mă pot abţine, zise el.

Ea oftă fericită.

— Atunci sărută-mă din nou, îi spuse.

Capitolul 3

Februarie 1914

(I)

La ora zece şi jumătate, oglinda din salonul casei din Mayfair a contelui Fitzherbert arăta un bărbat înalt, în hainele impecabile ale unui aristocrat englez. Purta un guler ridicat – căci nu agrea moda gulerelor lăsate –, iar cravata sa argintie era prinsă cu o perlă. Unii dintre prietenii săi considerau că era nedemn să te îmbraci bine. „Serios, Fitz, arăţi ca un blestemat de croitor gata să-şi deschidă prăvălia dimineaţa”, îi spusese odată tânărul marchiz de Lowther. Însă Lowthie era şleampăt, cu firimituri pe jiletcă şi cu scrum de ţigară pe mânecile cămăşii, şi voia ca toată lumea să arate la fel de rău ca el. Detesta să fie neîngrijit; îi stătea mai bine dichisit.

Îşi puse pe cap un joben gri. Cu bastonul în mâna dreaptă şi cu o pereche nouă de mănuşi gri din velur în stânga, ieşi din casă şi coti spre miazăzi. În Berkeley Square, o fetişcană blondă de vreo 14 ani îi făcu cu ochiul şi-i zise:

— Ţi-o sug pentru un şiling?

Traversă Piccadilly şi intră în Green Park. Câţiva fulgi de zăpadă se adunaseră la rădăcinile copacilor. Trecu de Palatul Buckingham şi pătrunse într-un cartier dezagreabil de lângă Victoria Station. Fu nevoit să întrebe un poliţist cum poate ajunge pe Ashley Gardens. Strada se dovedi a fi cea din spatele catedralei romano-catolice. Acum, se gândi Fitz, dacă tot îi ceri unui nobil să-ţi facă o vizită, ar trebui să ai biroul într-o zonă mai respectabilă.

Fusese chemat de un vechi prieten de-al tatălui său, pe nume Mansfield Smith-Cumming. Ofiţer de marină în rezervă, Smith-Cumming ocupa acum o funcţie ambiguă din cadrul Biroului de Război. Îi trimisese lui Fitz un bilet relativ scurt: „V-aş fi recunoscător dacă aţi dori să discutaţi cu mine într-o chestiune de importanţă naţională. Puteţi trece pe la biroul meu mâine dimineaţă pe la ora 11, să zicem?” Biletul era scris la maşină şi semnat cu cerneală verde, cu o singură literă – „C”.

La drept vorbind, Fitz era încântat că exista cineva din guvern care voia să-i vorbească. Îl îngrozea gândul că ar putea fi perceput drept un personaj de decor, un aristocrat bogat fără vreo altă funcţie decât apariţia pe la diverse evenimente sociale. Spera să i se ceară sfatul, poate cu privire la fostul său regiment de puşcaşi galezi. Sau poate că era vreo altă sarcină pe care o putea îndeplini, ceva legat de trupele teritoriale din South Wales, trupe al căror colonel onorific era el. Oricum, simpla sa convocare la Biroul de Război îl făcea să nu se mai simtă atât de inutil.

Dacă acesta chiar era Biroul de Război. Adresa se dovedi a fi un bloc modern de apartamente. Un uşier îi indică lui Fitz liftul. Apartamentul lui Smith-Cumming părea să aibă o funcţie dublă, de casă şi de birou, însă un tânăr eficient şi energic cu o alură militară îi spuse lui Fitz că C îl poate primi de îndată.

C nu avea o alură militară. Scund, îndesat şi cu un început de chelie, avea un nas cât toate zilele şi purta monoclu. Biroul său era aglomerat cu tot soiul de obiecte: o machetă de aeroplan, un telescop, o busolă şi un tablou ce înfăţişa nişte ţărani în faţa plutonului de execuţie. Tatăl lui Fitz se referea mereu la Smith-Cumming ca la „căpitanul de corabie cu rău de mare”, căci cariera sa navală nu fusese strălucitoare. Ce făcea aici?

— Ce este acest departament, mai exact? întrebă Fitz în timp ce se aşeza.

— Aceasta este Secţiunea Externă a Biroului Serviciilor Secrete, răspunse C.

— Nu ştiam că avem un Birou al Serviciilor Secrete.

— Dacă ar şti lumea, nu ar mai fi secret.

— Înţeleg.

Fitz simţi un fior de exaltare. Era măgulitor să primească informaţii confidenţiale.

— Sper că veţi fi destul de bun încât să nu menţionaţi acest lucru altcuiva.

Acesta era un ordin, chiar dacă fusese spus pe un ton atât de politicos.

— Desigur, rosti el.

Era încântat să se simtă membru al unui cerc restrâns. Oare asta