— De paisprezece ani sunt cetăţean german. Aceasta este acum ţara mea.

— Dar te-ai născut englezoaică, insistă Ethel.

— O ţară este constituită în mod special din oamenii care trăiesc acolo, ripostă Maud. Eu nu iubesc Anglia. Părinţii mei au murit cu mult timp în urmă, iar fratele meu m-a dezmoştenit. Iubesc Germania. Pentru mine, Germania înseamnă soţul meu minunat, Walter; fiul meu nechibzuit, Erik; fiica mea surprinzător de capabilă, Carla; menajera noastră, Ada, şi fiul ei cu dezabilităţi; prietena mea, Monika, şi familia ei; colegii mei jurnalişti… Rămân ca să mă opun naziştilor.

— Ai făcut asta deja, mai mult chiar decât ţi s-ar fi putut cere, rosti Ethel cu blândeţe.

În tonul lui Maud se strecură emoţia.

— Soţul meu şi-a dedicat viaţa şi întreaga-i fiinţă pentru ca această ţară să devină liberă şi prosperă, zise ea. Nu vreau să fiu eu motivul pentru care să fie nevoit să renunţe la munca lui de-o viaţă. Dacă pierde asta, îşi pierde sufletul.

Ethel insistă, aşa cum numai o veche prietenă o putea face:

— Totuşi, chiar nu eşti tentată să-ţi pui copiii la adăpost?

— Tentată? Tânjesc să fac asta, mi-o doresc cu disperare! zise Maud izbucnind în lacrimi. Carla are coşmaruri cu Cămăşile Brune, iar Erik îşi pune cămaşa aia de culoarea rahatului ori de câte ori poate.

Lloyd fu surprins de fervoarea ei. Nu mai auzise niciodată o femeie respectabilă rostind cuvântul „rahat”. Ea continuă:

— Sigur că vreau să-i duc de aici.

Lloyd putea vedea limpede lupta care se ducea în inima ei. Îşi frământa mâinile de parcă ar fi încercat să şi le spele, îşi răsucea capul în toate părţile, cu mintea aiurea, şi vorbea cu un glas tremurat, care demonstra intensitatea conflictului său interior.

— Dar nu ar fi corect să fac asta, nici faţă de ei şi nici faţă de noi. Nu mă voi da bătută! Prefer să îndur toate relele decât să rămân deoparte şi să nu fac nimic.

Ethel atinse braţul lui Maud.

— Iartă-mă că am întrebat, spuse ea. Poate că a fost necugetat din partea mea. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu vei fugi de-aici.

— Eu mă bucur că ai întrebat, o linişti Walter.

Se întinse şi prinse mâinile delicate ale lui Maud în palmele sale.

— Întrebarea plutea în aer oricum, numai că era nerostită. Venise momentul să răspundem la ea.

Mâinile lor împreunate rămaseră pe masă. Lloyd se gândea foarte rar la aspectul emoţional din vieţile celor din generaţia mamei sale – erau oameni de vârstă mijlocie, căsătoriţi, şi asta părea să spună totul –, dar realiza acum că între Walter şi Maud exista o legătură mult mai puternică decât simpla obişnuinţă a vieţii de cuplu. Ei nu îşi făceau iluzii: ştiau că, rămânând, îşi riscau viaţa şi riscau şi viaţa copiilor lor. Însă împărtăşeau un devotament care sfida până şi moartea.

Lloyd se întrebă dacă va avea şi el parte vreodată de o asemenea dragoste.

Ethel se uită la ceas.

— O, Doamne! spuse ea. O să pierdem trenul!

Lloyd înşfăcă bagajele şi porniră în grabă spre peron. Se auzi un şuierat şi ei urcară în tren exact la timp. Îşi scoaseră apoi capetele pe fereastră, în timp ce trenul ieşea din gară.

Walter şi Maud rămăseseră pe peron făcându-le cu mâna, tot mai mici în depărtare, până când dispărură cu totul.

1935

(I)

— Sunt două lucruri pe care trebuie să le ştii despre fetele din Buffalo, zise Daisy Peshkov. Beau de sting şi sunt toate nişte snoabe.

Eva Rothmann chicoti.

— Nu te cred, zise ea.

Accentul său german dispăruse aproape complet.

— O, dar e adevărat, replică Daisy.

Se aflau în dormitorul ei alb cu roz, probând haine în faţa unei oglinzi mari, triple.

— Cred că ţie ţi-ar sta bine în alb şi bleumarin. Ce părere ai?

Ridică o bluză în faţa Evei, studiind efectul. Culorile contrastante păreau să i se potrivească.

Daisy căuta prin garderoba ei o ţinută pe care Eva să o poată purta la picnicul de la plajă. Eva nu era o frumuseţe, iar volănaşele şi fundele care împodobeau multe dintre hainele lui Daisy o făceau să pară lipsită de gust. Dungile se potriveau mult mai bine cu trăsăturile sale aspre.

Avea părul închis la culoare şi ochii căprui-închis.

— Poţi purta culori deschise, îi zise Daisy.

Eva avea foarte puţine haine. Tatăl său, un doctor din Berlin, îşi folosise economiile de-o viaţă ca să o trimită în America, iar ea sosise acolo în urmă cu un an, fără mai nimic. O organizaţie caritabilă îi achitase şcolarizarea şi astfel ajunsese la pensionul lui Daisy. Erau de-o seamă – aveau 19 ani. Însă Eva nu avea unde să se ducă în vacanţa de vară, aşa că Daisy o invitase acasă la ea, într-un impuls de moment.

La început, mama lui Daisy, Olga, se împotrivise.

— Eşti plecată la şcoală tot anul – abia aştept să vină vara ca să fim doar noi două.

— Este o fată minunată, mamă, replicase Daisy. Este fermecătoare, plăcută şi o prietenă de nădejde.

— Bănuiesc că ţi-e milă de ea pentru că s-a refugiat din calea naziştilor.

— Nu-mi pasă mie de nazişti! Pur şi simplu îmi place de ea.

— Bine, bine, dar chiar trebuie să vină să stea cu noi?

— Mamă, nu are unde să se ducă în altă parte!

Aşa cum se întâmpla de obicei, până la urmă Olga îi făcu pe plac lui Daisy.

Acum, Eva zise:

— Snoabe? Nimeni nu ar face pe snoaba cu tine!

— O, ba da, cum să nu?

— Dar eşti atât de frumoasă şi plină de viaţă!

Daisy nu se osteni să nege.

— Exact asta detestă la mine.

— Şi eşti bogată.

Era adevărat. Tatăl lui Daisy era bogat, mama ei moştenise o avere, iar Daisy urma să primească propriii bani după ce avea să împlinească 21 de ani.

— Asta nu are nicio importanţă. În oraşul ăsta contează doar de câtă vreme eşti bogat. Eşti un nimeni dacă munceşti. Oamenii cu adevărat superiori sunt cei care trăiesc din milioanele lăsate de străbunicii lor.

Vorbea pe un ton vioi şi zeflemitor, ca să-şi ascundă resentimentele.

Eva spuse:

— Iar tatăl tău este celebru!

— Lumea crede că-i gangster.

Bunicul lui Daisy, Iosef Vyalov, deţinuse multe baruri şi hoteluri. Tatăl ei, Lev Peshkov, folosise profiturile obţinute pentru a cumpăra teatre de operetă, pe care le transformase apoi în cinematografe. Acum avea până şi un studio