Armele inamice se opriră. După câteva clipe, americanii îşi încetară şi ei tirul. Lui Gus i se păru că aude în depărtare sunetul unor chiote. Toţi oamenii din preajma lui amuţiră, ciulindu-şi urechile; germanii chiuiau şi ei.

Soldaţii germani începură să apară pe rând, ieşind din adăposturile lor din satul îndepărtat.

Gus auzi sunetul unui motor. O motocicletă americană de fabricaţie indiană trecu prin pădure, condusă de un sergent şi având un maior pe locul din spate.

— Încetaţi focul! răcni maiorul.

Motociclistul îl ducea de-a lungul liniei, de la o poziţie la alta.

— Încetaţi focul! strigă el din nou. Încetaţi focul!

Plutonul lui Gus începu să chiuie de bucurie. Oamenii îşi scoaseră căştile şi le azvârliră în aer. Unii începură să joace ţonţoroiul, alţii să-şi strângă mâinile. Gus auzi pe cineva cântând.

El nu îşi putea lua ochii însă de la caporalul Kerry.

Porni încet peste pajişte şi îngenunche lângă el. Văzuse multe cadavre şi nu se îndoia că tânărul Kerry este mort. Se întrebă care era prenumele băiatului. Îl rostogoli cu faţa în sus. Pieptul lui Kerry era ciuruit de gloanţe. Gus închise ochii băiatului şi se ridică în picioare.

— Să mă ierte Dumnezeu, spuse el încet.

Întâmplarea făcu ca nici Ethel, nici Bernie să nu lucreze în ziua aceea. Bernie era la pat, bolnav de gripă, la fel ca îngrijitoarea lui Lloyd, aşa că Ethel avea grijă de soţul şi de fiul ei.

Era deprimată. Se certaseră aprig în privinţa candidaturii la alegerile parlamentare. Nu numai că era cea mai urâtă ceartă din căsnicia lor, dar era şi singura. Şi abia dacă mai schimbaseră o vorbă de atunci.

Ethel ştia că dreptatea este de partea ei, dar tot se simţea vinovată. Chiar ar fi putut fi mai bună decât Bernie pentru funcţia de parlamentar, şi oricum, alegerea ar fi trebuit să le aparţină tovarăşilor lor, nu lor. Bernie plănuia de ani buni lucrul acesta, dar asta nu însemna că postul îi aparţinea de drept. Deşi Ethel nu se mai gândise la candidatură înainte, acum chiar îşi dorea s-o facă. Femeile dobândiseră dreptul de vot, dar mai erau multe de făcut. În primul rând, limita de vârstă trebuia coborâtă până la pragul impus pentru bărbaţi. Apoi, trebuiau îmbunătăţite condiţiile de muncă ale femeilor şi crescute salariile. În majoritatea ramurilor industriale, femeile primeau – pentru aceeaşi muncă – mai puţini bani decât bărbaţii. De ce să nu primească la fel?

Însă ţinea la Bernie, iar când îi vedea suferinţa de pe chip, simţea impulsul de a ceda imediat.

— Mă aşteptam să fiu sabotat de duşmanii mei, îi zisese el într-o seară. Conservatorii, liberalii de compromis, imperialiştii capitalişti, burghezii. Ba chiar mă aşteptam să mi se opună şi câţiva colegi de partid invidioşi. Însă era o persoană pe care eram sigur că mă pot bizui. Şi tocmai ea m-a sabotat.

Ethel simţea o durere în capul pieptului când se gândea la asta. Îi duse o ceaşcă de ceai la ora unsprezece. Dormitorul lor era confortabil, chiar dacă uşor sărăcăcios – avea perdele ieftine de bumbac, un scrin şi o fotografie a lui Keir Hardie pe perete. Bernie lăsă din mână romanul The Ragged Trousered Philanthropists, pe care îl citeau toţi socialiştii, şi spuse cu răceală:

— Ce vei face diseară?

Întrunirea Partidului Laburist era în seara aceea.

— Te-ai hotărât?

Ethel se hotărâse. Ar fi putut să-i spună asta de două zile, dar nu se simţise în stare să rostească cuvintele. Acum, că o întrebase, avea să-i răspundă.

— Ar trebui să fie ales cel mai bun candidat, zise ea pe un ton sfidător.

El păru rănit de vorbele ei.

— Nu ştiu cum poţi să-mi faci una ca asta şi încă să pretinzi că mă iubeşti.

Ei i se părea nedrept ca el să apeleze la un asemenea argument – de ce nu s-ar fi aplicat şi invers? Însă nu asta era ideea.

— Nu ar trebui să ne gândim numai la noi, ci şi la partid.

— Şi cum rămâne cu căsnicia noastră?

— Nu voi renunţa doar pentru că sunt soţia ta.

— M-ai trădat.

— Dar voi renunţa totuşi, spuse ea.

— Poftim?

— Am zis că voi renunţa.

O expresie de uşurare apăru pe chipul lui. Ea continuă:

— Dar nu pentru că sunt soţia ta. Şi nu pentru că tu ai fi un candidat mai bun.

El părea complet zăpăcit.

— Atunci de ce?

Ethel oftă.

— Sunt însărcinată.

— O, Doamne!

— Da… Am rămas însărcinată exact acum, când femeile pot intra în parlament.

Bernie zâmbi.

— În acest caz, totul s-a sfârşit cu bine!

— Ştiam eu că o să gândeşti aşa, spuse Ethel.

În acele momente, simţea că îl detestă pe Bernie, copilul încă nenăscut şi toate celelalte lucruri din viaţa ei. Apoi realiză deodată că se auzea un clopot de biserică. Se uită la ceasul de pe poliţă – era ora 11:05. De ce bătea clopotul la ora aceea, într-o luni dimineaţă? Apoi auzi altul. Se încruntă şi se duse la fereastră. Nu se vedea nimic ieşit din comun pe stradă, dar clopotele băteau din ce în ce mai tare. Spre vest, pe cerul de deasupra centrului Londrei, zări o rachetă de semnalizare roşie, de genul artificiilor.

Se întoarse către Bernie.

— Se pare că toate bisericile din Londra bat clopotele.

— S-a întâmplat ceva, zise el. Fac prinsoare că s-a terminat războiul. Probabil că le bat ca să vestească pacea!

— Mda, zise Ethel cu amărăciune. Că doar nu le-or bate ca să vestească afurisita mea de sarcină.

Toate speranţele lui Fitz de a-i îndepărta de la putere pe Lenin şi pe bandiţii lui se concentrau în jurul Guvernului Provizoriu al întregii Rusii, stabilit la Omsk. Nu doar Fitz îşi pusese nădejdea în el, ci şi alţi oameni de vază din guvernele marilor puteri, care priveau acest oraş ca pe un loc pentru începutul contrarevoluţiei.

Directoratul cu cinci membri îşi avea sediul într-un tren de la periferia oraşului. Fitz ştia că o serie de vagoane blindate păzite de trupe de elită conţineau resturile vistieriei imperiale, aur în valoare de multe milioane de ruble. Ţarul era mort, ucis de bolşevici, însă banii săi erau acolo, pentru a conferi putere şi autoritate opoziţiei loialiste.

Fitz considera că investise personal în directorat. Grupul de oameni influenţi pe care îi adunase în aprilie la Tŷ Gwyn constituiseră o reţea discretă în lumea politică britanică şi