izbutiseră să încurajeze consistent rezistenţa rusă, chiar dacă în mod clandestin. Asta determinase şi alte naţiuni să îşi ofere sprijinul sau măcar le descurajase să mai ajute regimul lui Lenin. Însă străinii nu puteau face singuri totul: ruşii erau cei care trebuiau să se răzvrătească.

Oare cât de mult putea realiza directoratul? Deşi era antibolşevic, preşedintele său era un socialist revoluţionar: Nicolae D. Avkentsiev. Fitz îl ignora în mod intenţionat. Socialist-revoluţionarii erau aproape la fel de răi precum clica lui Lenin. Fitz îşi punea speranţele în aripa dreaptă şi în militari. Numai în ei putea avea încredere că vor restaura monarhia şi proprietatea privată. Se duse să îl vadă pe generalul Boldyrev, comandantul-şef al armatei directoratului siberian.

Vagoanele de tren ocupate de guvern erau mobilate splendid, în stilul ţarist, însă erau cu totul neîngrijite: fotolii din catifea uzată, incrustaţii ciobite, abajururi pătate şi servitori bătrâni, purtând rămăşiţele murdare ale livrelei sofisticate de la fosta curte din Sankt Petersburg. Într-un vagon se afla o tânără dată cu un ruj strident, într-o rochie de mătase, care fuma o ţigară.

Fitz era descumpănit. Îşi dorea revenirea la vechea ordine, dar acest cadru părea prea demodat chiar şi pentru gustul lui. Se gândi mânios la zeflemeaua plină de dispreţ a sergentului Williams. „Este legal ceea ce facem noi?” Fitz ştia că răspunsul său fusese îndoielnic. Era timpul să îi închidă gura lui Williams, se gândi el furios: omul era practic un bolşevic el însuşi.

Generalul Boldyrev era un individ masiv şi stângaci.

— Am mobilizat două sute de mii de oameni, îi zise el mândru lui Fitz. Îi puteţi echipa?

— Impresionant, rosti Fitz, înăbuşindu-şi cu greu un oftat.

Exact această mentalitate făcuse ca armata de şase milioane a Rusiei să fie învinsă de forţele mult mai mici ale germanilor şi ale austriecilor. Boldyrev purta chiar epoleţii ridicoli preferaţi de vechiul regim – bucăţi mari şi rotunde de mucava cu ciucuri –, care îl făceau să arate ca un personaj dintr-o operă comică de-a lui Gilbert şi Sullivan. Fitz continuă, în rusa lui stricată:

— Însă, dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş trimite acasă jumătate dintre recruţi.

Boldyrev părea năucit.

— De ce spuneţi asta?

— Nu putem echipa decât cel mult o sută de mii de oameni. Iar aceştia trebuie instruiţi. Mai bine să avem o armată mică şi disciplinată decât o gloată mare care se va retrage sau se va preda cu prima ocazie.

— Da, aşa ar fi ideal.

— Proviziile pe care vi le dăm trebuie trimise în primul rând soldaţilor de pe linia frontului, nu celor din ariergardă.

— Desigur. Aşa se şi cade.

Fitz avea senzaţia neplăcută că Boldyrev îi dădea dreptate fără să îl asculte de fapt. Însă trebuia să continue.

— Deja mult prea mult din ce am trimis a fost risipit, după cum se poate vedea pe străzi, unde numeroşi civili poartă articole vestimentare din uniforma militară britanică.

— Da, într-adevăr.

— Vă recomand cu tărie ca toţi ofiţerii inapţi de luptă să îşi predea uniformele şi să se întoarcă la casele lor.

Armata rusă era plină de amatori şi diletanţi vârstnici care se amestecau în luarea deciziilor, dar care se ţineau departe de luptă.

— Hmm…

— Şi vă sugerez să îi acordaţi puteri sporite amiralului Kolchak în calitatea sa de ministru de război.

Ministerul de Externe britanic îl considera pe Kolchak cel mai promiţător dintre membrii directoratului.

— Foarte bine, foarte bine.

— Sunteţi dispus să faceţi toate aceste lucruri? întrebă Fitz, căutând cu disperare să obţină un angajament clar.

— Categoric.

— Când?

— Toate la timpul lor, domnule colonel Fitzherbert, toate la timpul lor…

Răspunsul îl descumpăni peste măsură pe Fitz. Era mai bine că oamenii precum Churchill şi Curzon nu puteau vedea cât de neimpresionante erau forţele care se împotriveau bolşevismului, se gândi el nefericit. Însă poate că aveau să se mai pună pe picioare, cu puţină încurajare din partea britanicilor. În orice caz, el trebuia să se descurce cu ce avea la dispoziţie.

Se auzi o bătaie în uşă şi aghiotantul său, căpitanul Murray, intră ţinând în mână o telegramă.

— Iertaţi-mă că vă întrerup, domnule, rosti el cu răsuflarea tăiată. Însă sunt sigur că veţi dori să auziţi vestea fără întârziere.

(VI)

Mildred coborî la parter la amiază şi îi spuse lui Ethel:

— Hai să mergem în vest.

Se referea la cartierul West End din Londra.

— Toată lumea merge acolo, continuă ea. Mi-am trimis fetele acasă.

Angajase două tinere croitorese pentru mica ei afacere de fabricat pălării.

— Toate prăvăliile din East End îşi trag obloanele. S-a terminat războiul!

Ethel îşi dorea să meargă; faptul că cedase în faţa lui Bernie nu îmbunătăţise prea mult atmosfera din casă. El se înviorase, dar ea se încrâncenase. Avea să-i prindă bine o ieşire din casă.

— Trebuie să-l iau pe Lloyd cu mine, spuse ea.

— Nicio problemă, le iau şi eu pe Enid şi pe Lil. O să-şi amintească de asta cât vor trăi… ziua în care am câştigat războiul!

Ethel îi făcu lui Bernie un sandvici cu brânză pentru prânz, apoi îl îmbrăcă gros pe Lloyd şi plecară. Reuşiră să urce într-un autobuz, însă în curând acesta se umplu peste măsură, cu bărbaţi şi băieţi agăţaţi de uşi. Toate casele arboraseră steaguri – nu doar pe cel britanic, ci şi dragonul galez, tricolorul francez şi drapelul american. Oamenii se îmbrăţişau cu străinii, dansau pe străzi, se sărutau. Ploua, dar nimănui nu îi păsa.

Ethel se gândi la toţi tinerii care erau acum în afara pericolului şi încercă să-şi uite necazurile şi să savureze şi ea clipele de bucurie generală.

După ce trecură de zona teatrelor şi intrară în cartierul guvernamental, traficul încetini extrem de mult. Trafalgar Square se transformase într-o masă clocotitoare de oameni care se bucurau. Autobuzul nu putea merge mai departe, aşa că pasagerii coborâră. Ethel şi Mildred îşi croiră drum pe lângă Whitehall, până pe strada Downing. Nu se puteau apropia de numărul 10, din cauza gloatei uriaşe care spera să îl vadă pe premierul Lloyd George – omul care câştigase războiul. Intrară în Parcul St. James, plin de cupluri care se îmbrăţişau prin tufişuri. În cealaltă parte a parcului, mii de oameni stăteau în faţa Palatului Buckingham, cântând Ţineţi focurile din vatră aprinse. După ce terminară acest cântec, începură să fredoneze Şi-acum să-i aducem slavă