class="t7"> Domnului. Ethel văzu o tânără zveltă într-un costum din tweed, care se ocupa de dirijat de pe capota unui camion, şi se gândi că o fată nu ar fi îndrăznit să facă aşa ceva înainte de război.

Traversară strada până în Green Park, sperând să ajungă mai aproape de palat. Un tânăr îi zâmbi lui Mildred şi, când ea îi întoarse zâmbetul, el o luă în braţe şi o sărută. Ea îi răspunse la sărut cu entuziasm.

— Ţi-a cam plăcut, îi spuse Ethel uşor invidioasă, după ce băiatul plecă.

— Aşa este, recunoscu Mildred. I-aş fi şi supt-o dacă mi-o cerea.

— Nu o să-i spun asta lui Billy, zise Ethel râzând.

— Billy nu-i prost. Mă ştie cum sunt.

Ocoliră mulţimea şi ajunseră pe strada numită Constitution Hill. Aglomeraţia nu mai era aici la fel de mare, dar se aflau acum pe o latură a Palatului Buckingham, aşa că nu l-ar mai fi putut vedea pe rege, în caz că se hotăra să iasă la balcon. În timp ce Ethel se întreba unde mai puteau merge, o trupă de poliţişti călare apăru pe drum, făcând lumea să se împrăştie din calea lor.

În spatele poliţiştilor venea o trăsură deschisă, şi înăuntru, zâmbind şi făcând cu mâna, se aflau regele şi regina. Ethel îi recunoscu imediat, amintindu-şi-i foarte clar de pe vremea vizitei pe care o făcuseră în Aberowen, cu aproape cinci ani în urmă. Mai că nu-i venea să creadă ce noroc aveau, în timp ce trăsura se apropia încet de ei. Barba regelui era acum sură, observă ea: când venise la Tŷ Gwyn, nu avea deloc fire albe în barbă. Părea istovit, dar fericit. Lângă el, regina ţinea în mână o umbrelă care să o apere de ploaie. Pieptul ei generos părea mai mare ca niciodată.

— Priveşte, Lloyd! spuse Ethel. Este regele!

Trăsura se apropie la doar câţiva centimetri de locul în care se aflau Ethel şi Mildred.

Lloyd strigă în gura mare:

— Salutare, rege!

Regele îl auzi şi surâse.

— Salut, tinere, răspunse el; după care trăsura trecu mai departe.

(VII)

Grigori stătea în vagonul-restaurant privindu-l pe bărbatul din faţa lui. Acesta era preşedintele Consiliului Revoluţionar de Război şi comisarul poporului pentru afaceri militare şi navale. Asta însemna că el se afla la comanda Armatei Roşii. Numele său era Lev Davidovici Bronstein, însă – la fel ca majoritatea liderilor revoluţionari – adoptase un pseudonim, fiind cunoscut drept Lev Troţki. Cu câteva zile în urmă îşi sărbătorise cea de-a 39-a aniversare şi era omul care ţinea soarta Rusiei în mâinile sale.

Trecuse deja un an de la revoluţie, iar Grigori nu-şi mai făcuse niciodată atâtea griji în privinţa acesteia ca acum. Luarea cu asalt a Palatului de Iarnă păruse a fi concluzia tulburărilor, dar de fapt reprezentase doar începutul încleştării. Cele mai puternice guverne din lume erau ostile bolşevicilor. Armistiţiul de azi însemna că îşi puteau concentra acum întreaga atenţie asupra înăbuşirii revoluţiei. Şi numai Armata Roşie le putea opri.

Mulţi soldaţi îl antipatizau pe Troţki, întrucât credeau că este aristocrat şi evreu. Era imposibil să fii şi una, şi cealaltă în Rusia, dar soldaţii nu mai ascultau de logică. Troţki nu era aristocrat, deşi tatăl său fusese un fermier prosper, oferindu-i o educaţie aleasă. Însă atitudinea sa arogantă nu îl avantaja deloc şi era destul de nesăbuit încât să îşi ia bucătarul peste tot şi să îşi pună angajaţii să poarte bocanci noi şi nasturi auriţi. Părea mai bătrân decât era în realitate. Claia sa uriaşă de păr negru şi cârlionţat era încă neagră, dar chipul îi era acum ridat din cauza încordării.

Făcuse adevărate minuni cu armata.

Gărzile Roşii care răsturnaseră guvernul provizoriu se dovediseră mult mai puţin eficiente pe câmpul de bătălie. Soldaţii se îmbătau, fiind foarte nedisciplinaţi. Stabilirea tacticii prin vot la şedinţele soldaţilor nu fusese cea mai strălucită modalitate de a purta lupta, fiind chiar mai rea decât ordinele primite de la aristocraţii diletanţi. Roşii pierduseră bătălii importante în faţa contrarevoluţionarilor, care începuseră să îşi spună Albi.

Troţki reintrodusese serviciul militar obligatoriu, în ciuda protestelor acerbe. Recrutase mulţi foşti ofiţeri ţarişti, îi numise „specialişti” şi le dăduse înapoi vechile posturi. De asemenea, reintrodusese pedeapsa cu moartea pentru dezertori. Lui Grigori nu îi plăceau aceste măsuri, dar le înţelegea necesitatea. Orice era mai bine decât contrarevoluţia.

Armata fusese ţinută laolaltă de un nucleu dur format din membri de partid bolşevici. Aceştia erau împrăştiaţi cu atenţie prin toate unităţile, pentru a spori la maximum impactul lor. Unii erau soldaţi obişnuiţi; alţii aveau funcţii de comandă; alţii, precum Grigori, erau comisari politici, lucrând cot la cot cu comandanţii militari şi raportând Comitetului Central Bolşevic din Moscova. Menţineau moralul ridicat, reamintindu-le soldaţilor că luptă pentru cea mai măreaţa cauză din istoria omenirii. Când armata era obligată să fie necruţătoare şi crudă, rechiziţionând cereale şi cai de la familii de ţărani săraci lipiţi pământului, bolşevicii le explicau soldaţilor că serveau un ţel măreţ. Şi aveau grijă să raporteze încă de la primele semne de nemulţumire, pentru ca astfel de porniri să fie înăbuşite în faşă, înainte să apuce să se extindă.

Însă avea să fie oare de ajuns?

Grigori şi Troţki stăteau aplecaţi deasupra unei hărţi. Troţki arătă spre regiunea Transcaucazia, aflată între Rusia şi Persia.

— Turcii controlează încă Marea Caspică, cu ajutorul germanilor, spuse el.

— Ameninţând câmpurile petrolifere, murmură Grigori.

— Denikin are o poziţie puternică în Ucraina.

Mii de aristocraţi, ofiţeri şi burghezi care fugiseră din calea revoluţiei ajunseseră la Novocherkassk, unde constituiseră o forţă contrarevoluţionară sub conducerea generalului renegat Denikin.

— Aşa-numita Armată de Voluntari, zise Grigori.

— Exact.

Degetul lui Troţki se îndreptă apoi spre nordul Rusiei:

— Britanicii au o escadrilă navală la Murmansk. La Arhangelsk sunt trei batalioane de infanterie americană. Acestea sunt suplimentate de aproape toate celelalte ţări: Canada, China, Polonia, Italia, Serbia… ar fi mai uşor să înşirăm naţiunile care nu au trupe în nordul îngheţat al ţării noastre.

— Şi apoi mai este Siberia.

Troţki încuviinţă.

— Japonezii şi americanii au forţe la Vladivostok. Cehii controlează cea mai mare parte a Transsiberianului. Britanicii şi canadienii sunt la Omsk, sprijinind aşa-numitul Guvern Provizoriu al întregii Rusii.

Grigori ştiuse dinainte majoritatea acestor lucruri, dar nu mai privise încă imaginea în ansamblu.

— Păi, asta înseamnă că suntem încercuiţi! zise el.

— Exact. Iar acum, că puterile