capitalist-imperialiste au făcut pace, vor avea milioane de trupe la dispoziţie.

Grigori căuta o rază de speranţă.

— Pe de altă parte însă, spuse el, în ultimele şase luni am crescut efectivele Armatei Roşii de la trei sute de mii la un milion.

— Ştiu.

Pe Troţki nu părea să îl înveselească asta.

— Dar tot nu este de ajuns, spuse el.

(VIII)

Germania era cuprinsă de zbuciumul revoluţiei, iar lui Walter i se părea că aceasta semăna cumplit de mult cu revoluţia rusă din anul precedent.

Totul începuse cu o răzmeriţă. Ofiţerii din marină ordonaseră flotei de la Kiel să îi atace pe britanici într-o misiune sinucigaşă, însă marinarii ştiau că se negocia un armistiţiu şi refuzaseră. Walter îi atrăsese atenţia tatălui său că ofiţerii acţionau împotriva dorinţelor kaizerului, ceea ce îi transforma în rebeli, şi că marinarii erau cei loiali. Acest argument îl scosese din minţi pe Otto.

După ce guvernul încercase să înăbuşe revolta marinarilor, oraşul Kiel fusese ocupat de un consiliu de muncitori şi de soldaţi conceput pe modelul sovietelor ruseşti. Două zile mai târziu, Hamburg, Bremen şi Cuxhaven erau controlate de soviete. Cu două zile în urmă, kaizerul abdicase.

Walter se temea. Voia democraţie, nu revoluţie. Însă în ziua abdicării, muncitorii din Berlin ieşiseră în marş cu miile, fluturând steaguri roşii, iar extremistul de stânga Karl Liebknecht declarase Germania drept republică socialistă liberă. Walter nu ştia cum avea să se sfârşească totul.

Armistiţiul reprezentase un moment îngrozitor de deprimant. Deşi el crezuse de la bun început că războiul avea să fie o greşeală teribilă, nu simţise nicio satisfacţie când se dovedise că avusese dreptate. Patria fusese învinsă şi umilită, iar compatrioţii săi mureau de foame. Stătea în salonul casei părinteşti din Berlin, frunzărind ziarele, simţindu-se atât de deprimat, încât nici să cânte la pian nu avea chef. Tapetul era şters şi simeza era prăfuită. Câteva bucăţi din parchet se desprinseseră, dar nu mai era niciun meşter care să le repare.

Walter nu putea decât să spere că lumea avea să-şi înveţe lecţia. Cele 14 Puncte ale preşedintelui Wilson reprezentau un licăr de lumină ce ar fi putut vesti răsăritul soarelui. Oare chiar era cu putinţă ca mai-marii lumii să găsească o cale paşnică de a-şi rezolva neînţelegerile?

Îl înfuriase teribil un articol dintr-un ziar de dreapta.

— Prostul ăsta de jurnalist zice că armata germană nu a fost de fapt învinsă, spuse el când tatăl său intră în încăpere. El susţine că am fost trădaţi de evreii şi de socialiştii din interior. Trebuie să punem capăt unor asemenea aberaţii.

Otto era sfidător şi mânios.

— Şi de ce ar trebui să facem asta? întrebă el.

— Pentru că ştim că nu este adevărat.

— Eu chiar cred că am fost trădaţi de evrei şi de socialişti.

— Poftim? rosti Walter, nevenindu-i să creadă. Nu evreii şi socialiştii ne-au respins pe Marna de două ori. Am pierdut războiul!

— Am fost slăbiţi de lipsa de provizii.

— Asta a fost din cauza blocadei britanice. Şi a cui a fost vina că au intervenit americanii? Nu evreii şi socialiştii au cerut declanşarea războiului submarin nerestricţionat, scufundând vase cu americani la bord.

— Socialiştii au fost cei care au acceptat condiţiile revoltătoare ale armistiţiului propus de Aliaţi.

Walter aproape că îşi pierdu coerenţa de furie.

— Ştii foarte bine că Ludendorff a fost cel care a cerut armistiţiul. Cancelarul Ebert fusese numit doar cu o zi în urmă – cum poţi da vina pe el?

— Dacă armata ar fi deţinut în continuare controlul, nu am fi semnat nici în ruptul capului documentul de astăzi.

— Dar nu mai deţineţi controlul pentru că aţi pierdut războiul. I-aţi spus kaizerului că îl puteţi câştiga, el v-a crezut şi drept urmare şi-a pierdut tronul. Cum vom învăţa din greşelile noastre dacă lăsaţi poporul german să creadă asemenea minciuni?

— Oamenii ar fi demoralizaţi dacă ar crede că am fost învinşi.

— Aşa şi trebuie! Conducătorii Europei au făcut ceva nesăbuit şi imoral şi zece milioane de oameni au murit în consecinţă. Măcar lăsaţi-i pe oameni să priceapă asta, ca să nu se mai repete niciodată!

— Nu, zise tatăl său.

• PARTEA A TREIA •

REFACEREA LUMII

Capitolul 34

Noiembrie – decembrie 1918

(I)

Ethel se trezi devreme în dimineaţa de după Ziua Armistiţiului. Tremurând pe pardoseala de piatră a bucătăriei, în timp ce aştepta să fiarbă ceainicul pe soba învechită, decise că ar trebui să fie fericită. Avea multe motive de fericire – războiul se terminase şi ea urma să nască. Avea un soţ credincios, care o adora. Lucrurile nu merseseră chiar cum îşi dorise ea, dar nu voia să fie nefericită din această cauză. Avea să-şi zugrăvească bucătăria într-un galben voios, hotărî ea. Culorile puternice erau noua modă în materie de bucătării.

Însă mai întâi trebuia să îşi repare căsnicia. Bernie se îmblânzise considerabil după ce ea renunţase să candideze, dar ea continua să se simtă ursuză, iar atmosfera din casă rămăsese otrăvită. Era supărată, dar n-ar fi vrut ca ruptura să fie permanentă. Se întrebă dacă se puteau împăca.

Luă două ceşti de ceai în dormitor şi urcă din nou în pat. Lloyd încă dormea, în patul său din colţul camerei.

— Cum te simţi? îl întrebă ea pe Bernie, când el se ridică în capul oaselor şi îşi puse ochelarii la ochi.

— Mai bine, cred.

— Mai stai o zi în pat, să te asiguri că ţi-ai revenit complet.

— Aşa cred că voi face.

Tonul său era neutru – nici cald, nici ostil.

Ea sorbi din ceaiul fierbinte.

— Ce ţi-ar plăcea să avem: un băiat sau o fată?

El rămase tăcut şi ea crezu la început că nu vrea să-i răspundă; de fapt, el se gândi câteva clipe, aşa cum făcea adeseori înainte de a răspunde la o întrebare. În cele din urmă zise:

— Ei bine, avem deja un băiat, deci ar fi drăguţ să avem unul de fiecare.

Ea simţi pentru el un val de afecţiune – întotdeauna vorbea ca şi cum Lloyd ar fi fost copilul lui.

— Trebuie să ne asigurăm că ţara asta o să fie o ţară bună în care să crească, spuse ea. Unde să poată avea o educaţie bună, o slujbă şi o casă decentă în care să-şi crească propriii copii. Şi care să nu mai intre în războaie.

— Lloyd George va organiza alegeri anticipate.

— Aşa crezi?

— Este omul