— Cred că laburiştii se vor descurca bine totuşi.

— Avem şanse în locuri ca Aldgate, asta-i clar.

Ethel ezită, apoi spuse:

— Vrei să mă ocup eu de campania ta?

Bernie părea nesigur.

— L-am rugat deja pe Jock Reid să fie agentul meu.

— Jock se poate ocupa de finanţe şi documentele juridice, zise Ethel. Eu o să organizez mitingurile şi toate celelalte. Mă descurc mult mai bine la asta.

Deodată simţi că discuţia nu se referea doar la campanie, ci şi la căsnicia lor.

— Eşti sigură că vrei să faci asta?

— Da. Jock nu ar face decât să te trimită să ţii discursuri. Va trebui să faci şi asta, desigur, dar nu este punctul tău forte. Tu te descurci mai bine când stai la masă cu câţiva oameni, vorbind la o ceaşcă de ceai. O să mă asigur că mergi prin fabrici şi prin depozite, unde să poţi vorbi cu oamenii neprotocolar.

— Sunt convins că ai dreptate, rosti Bernie.

Ea îşi termină ceaiul şi lăsă ceaşca şi farfurioara pe podea, lângă pat.

— Deci te simţi mai bine?

— Da.

Îi luă din mână ceaşca şi farfurioara, le puse jos, apoi îşi trase cămaşa de noapte peste cap. Sânii ei nu mai erau la fel de vioi cum fuseseră înainte să rămână însărcinată cu Lloyd, dar rămăseseră tari şi rotunzi.

— Cât de bine? întrebă ea.

El o privi uluit.

— Mult mai bine.

Nu mai făcuseră dragoste din seara în care Jayne McCulley o propusese pe Ethel drept candidată. Ethel resimţea din plin lipsa intimităţii. Îşi cuprinse sânii cu mâinile; aerul rece din cameră îi întărise sfârcurile.

— Ştii ce-s astea?

— Sânii tăi.

— Unii oameni le zic „ţâţe”.

— Eu zic că-s frumoase, zise el cu glasul puţin răguşit.

— Ai vrea să te joci cu ele?

— Toată ziua.

— Nu ştiu ce să zic, spuse ea. Dar poţi să începi şi vom vedea cum merge.

— Bine.

Ethel scoase un oftat de fericire. Bărbaţii erau atât de uşor de mulţumit…

Peste o oră plecă la muncă, lăsându-l pe Lloyd cu Bernie. Nu erau prea mulţi oameni pe străzi: Londra era mahmură în dimineaţa aceea. Ajunse la sediul Sindicatului Naţional al Muncitorilor din Industria Textilă şi se aşeză la birou. Pacea avea să vină cu noi probleme industriale, realiză ea în timp ce se gândea la ziua de lucru care o aştepta. Milioane de bărbaţi veniţi din armată îşi vor căuta de lucru, dorind să dea la o parte femeile care le ţinuseră locul în aceşti patru ani. Însă femeile aveau nevoie de salarii. Nu toate aveau un bărbat care să se întoarcă din Franţa: foarte mulţi soţi erau îngropaţi acolo. Aveau nevoie de sindicat şi de Ethel.

Oricând ar fi fost programate alegerile, sindicatul avea să militeze pentru Partidul Laburist, fireşte. Ethel îşi petrecu cea mai mare parte din zi planificând întruniri.

Ziarele de seară aduseră veşti surprinzătoare cu privire la alegeri. Lloyd George hotărâse să conducă în continuare guvernul de coaliţie, chiar şi pe timp de pace. Nu avea să fie doar liderul liberalilor în campanie, ci şi liderul coaliţiei. În acea dimineaţă se adresase unui număr de două sute de parlamentari liberali la sediul guvernului şi le câştigase sprijinul. În acelaşi timp, Bonar Law îi convinsese pe parlamentarii conservatori să susţină această idee.

Ethel era consternată – pentru ce avea să voteze lumea?

Când ajunse acasă, îl găsi pe Bernie furios.

— Astea nu sunt alegeri, sunt o afurisită de încoronare, spuse el. Regele David Lloyd George! Ce trădător! Are ocazia să aducă la putere un guvern radical de stânga, şi ce face el? Rămâne cu amicii lui conservatori! Este un blestemat de cameleon!

— Hai să nu ne dăm bătuţi deja, zise Ethel.

Două zile mai târziu, Partidul Laburist se retrase din coaliţie şi anunţă că se va opune lui Lloyd George în campanie. Patru parlamentari laburişti care făceau parte din guvern refuzară să demisioneze, motiv pentru care fură daţi afară din partid de îndată. Data alegerilor fu stabilită pe 14 decembrie. Cum trebuia să se aştepte sosirea şi numărarea voturilor soldaţilor din Franţa, rezultatele aveau să fie anunţate abia după Crăciun.

Ethel începu să schiţeze programul de campanie al lui Bernie.

A doua zi după Ziua Armistiţiului, Maud îi scrise lui Walter pe hârtia cu antet a fratelui ei şi puse scrisoarea în cutia poştală de la colţul străzii.

Nu avea nici cea mai mică idee în cât timp avea să fie reluat serviciul poştal normal, dar – când urma să se întâmple asta – voia ca scrisoarea ei să fie prima pe listă. Îşi formulă cu mare grijă mesajul, în eventualitatea că cenzura încă se menţinea: nu făcu nicio referire la căsătoria lor, spunând doar că speră să poată reînnoda vechea lor relaţie, acum că între ţările lor era iar pace. Poate că scrisoarea era riscantă chiar şi aşa. Dar îşi dorea cu disperare să afle dacă Walter era în viaţă şi, dacă era, să îl vadă.

Se temea că Aliaţii victorioşi vor dori să pedepsească poporul german, însă discursul pe care Lloyd George îl ţinuse în faţa parlamentarilor liberali în acea zi o linişti. Conform ziarelor de seară, el declarase că tratatul de pace cu Germania trebuie să fie corect şi just. „Nu trebuie să lăsăm dorinţa de răzbunare, lăcomia sau orice altă patimă să aibă întâietate asupra principiilor fundamentale ale echităţii”. Guvernul avea să se împotrivească cu tărie „dorinţei josnice, sordide şi meschine de răzbunare şi avariţie”. Asta o înveseli. Viaţa germanilor urma să fie destul de grea oricum.

Totuşi, a doua zi dimineaţă, fu îngrozită când deschise ediţia Daily Mail la micul dejun. Articolul de pe prima pagină era intitulat HUNII TREBUIE SĂ PLĂTEASCĂ. Ziarul susţinea că Germania trebuie să primească ajutoare alimentare – doar pentru că, „dacă germanii ar muri de foame, nu şi-ar mai putea plăti datoriile”. Kaizerul trebuia judecat pentru crime de război, se adăuga. Ziarul aţâţa focul răzbunării publicând în capul secţiunii de scrisori o diatribă din partea vicontesei Templetown, intitulată ŢINEŢI-I DEPARTE PE HUNI.

— Cât mai trebuie să ne urâm unii pe alţii? îi zise Maud mătuşii Herm. Un an? Zece? Pentru totdeauna?

Maud nu ar fi trebuit însă să fie atât de surprinsă. Daily Mail condusese o campanie bazată pe ură împotriva celor