treizeci de mii de germani care locuiau în Marea Britanie la începutul războiului – majoritatea erau stabiliţi în această ţară de mult timp, socotind-o patria lor. Drept urmare, multe familii fuseseră destrămate şi mii de oameni nevinovaţi îşi petrecuseră ultimii ani în lagărele britanice de concentrare. Era o prostie, dar lumea avea nevoie de cineva pe care să urască, iar ziarele erau gata mereu să ostoiască acea nevoie.

Maud îl cunoaşte pe proprietarul de la Daily Mail, lordul Northcliffe. Ca toţi oamenii mari de presă, el credea cu adevărat aiurelile pe care le publica. Talentul său era să exprime cele mai stupide şi ignorante prejudecăţi ale cititorilor ca şi cum ar fi avut sens, făcând ca tot ce era mai ruşinos să pară respectabil. De aceea se şi cumpăra ziarul.

De asemenea, ştia că Lloyd George îi dăduse recent peste nas lui Northcliffe. Magnatul de presă – plin de sine – se autopropusese membru al delegaţiei britanice la viitoarea conferinţă de pace şi se simţise jignit când premierul îl refuzase.

Maud era îngrijorată. În politică, trebuia uneori să le dai oamenilor mârşavi ce-şi doreau, dar Lloyd George părea să fi uitat asta. Se întrebă neliniştită ce efect urma să aibă asupra alegerilor propaganda răuvoitoare a celor de la Daily Mail.

Peste câteva zile primi răspunsul.

Se duse la un miting electoral desfăşurat în East End, într-o sală de-a primăriei. În public se afla şi Eth Leckwith, iar soţul ei, Bernie, era pe podium. Maud nu se împăcase cu Ethel după cearta lor, chiar dacă fuseseră prietene şi colege atâţia ani. De fapt, Maud încă tremura de nervi când îşi amintea cum Ethel şi alte persoane încurajaseră parlamentul să voteze o lege care le dezavantaja în continuare pe femei la alegeri. Totuşi, îi lipsea firea optimistă şi binevoitoare a lui Ethel.

Publicul se foi în timpul prezentărilor. Bărbaţii formau încă marea majoritate, deşi acum puteau vota şi o parte dintre femei. Maud îşi dădu seama că cele mai multe femei nu se obişnuiseră încă cu ideea că trebuie să se intereseze de discuţiile politice. Însă mai credea şi că femeile aveau să fie scârbite de tonul întrunirilor politice, în care bărbaţii urcau pe podium şi turuiau, în vreme ce publicul aclama sau huiduia.

Bernie fu primul care luă cuvântul. Nu era un orator strălucit, iar Maud îşi dădu seama de asta imediat. Vorbi despre noua constituţie propusă de Partidul Laburist, în special despre punctul 4, care cerea proprietatea publică asupra mijloacelor de producţie. Lui Maud i se păru interesantă propunerea, căci îi delimita clar pe laburişti de liberali, care favorizau iniţiativele private; însă în curând realiză că se afla în minoritate. Bărbatul de lângă ea devenea din ce în ce mai agitat şi în cele din urmă strigă:

— O să-i dai afară din ţară pe germani?

Bernie păru descumpănit. Bâjbâi vreo câteva momente, apoi zise:

— Voi face orice în folosul muncitorilor.

Maud se întrebă cum rămânea cu muncitoarele şi îşi dădu seama că şi Ethel gândea la fel. Bernie continuă:

— Dar nu cred că acţiunile îndreptate împotriva germanilor din Marea Britanie reprezintă o prioritate.

Această declaraţie nu fu primită prea bine; ba chiar atrase după sine câteva huiduieli răzleţe.

Bernie spuse:

— Dar pentru a reveni la chestiuni mai importante…

Din cealaltă parte a sălii, cineva strigă:

— Cum rămâne cu kaizerul?

Bernie făcu greşeala de a-i răspunde celui care îl interpelase tot cu o întrebare:

— Cum rămâne cu kaizerul? A abdicat deja.

— Ar trebui judecat?

Bernie spuse exasperat:

— Nu pricepeţi că un proces ar însemna că va avea dreptul de a se apăra? Chiar vreţi să-i oferiţi împăratului german o platformă de pe care să-şi proclame nevinovăţia în faţa lumii?

Era un argument convingător, se gândi Maud, dar nu asta voia publicul să audă. Huiduielile sporiră în intensitate şi câţiva strigară „Spânzură-l pe kaizer!”

Alegătorii britanici erau odioşi când se enervau, se gândi Maud; bărbaţii cel puţin aşa erau. Puţine femei ar fi acceptat să participe la asemenea mitinguri.

Bernie zise:

— Dacă ne spânzurăm duşmanii învinşi, suntem nişte barbari.

Bărbatul de lângă Maud strigă din nou:

— O să-l faci pe hun să plătească?

Asta produse cea mai pronunţată reacţie. Tot mai mulţi oameni începură să strige: „Fă-l pe hun să plătească!”

— În limitele rezonabile, încercă Bernie să spună, dar nu putu să îşi încheie ideea.

— Fă-l pe hun să plătească!

Strigătul fu preluat de restul mulţimii şi în câteva clipe toată lumea incanta la unison: „Fă-l pe hun să plătească! Fă-l pe hun să plătească!”

Maud se ridică de pe scaun şi plecă.

(III)

Woodrow Wilson era primul preşedinte american care părăsea teritoriul ţării sale în timpul exercitării mandatului.

Porni cu vaporul din New York pe 4 decembrie. Nouă zile mai târziu, Gus îl aştepta pe cheiul din Brest, în colţul vestic al limbii de pământ a Bretaniei. La amiază ceaţa se ridică şi soarele ieşi dintre nori, pentru prima oară după câteva zile bune. În golf, nave de război franceze, britanice şi americane formară o gardă de onoare prin care trecu vasul preşedintelui, un transportor al Marinei Americane numit George Washington. Fu întâmpinat cu salve de tun şi o fanfară intonă imnul Statelor Unite.

Era un moment solemn pentru Gus. Wilson venise aici ca să se asigure că nu avea să mai înceapă niciodată un război precum acesta. Cele 14 Puncte ale sale şi Liga Naţiunilor erau menite să schimbe pentru totdeauna felul în care naţiunile îşi rezolvau conflictele. Era o dovadă de ambiţie nemaiîntâlnită, în toată istoria civilizaţiei umane, niciun politician nu mai ţintise vreodată atât de sus. Dacă izbutea, lumea avea să fie schimbată din temelii.

La ora trei după-amiaza, prima doamnă Edith Wilson coborî pe pasarelă la braţul generalului Pershing, urmată de preşedinte, care avea pe cap un joben.

Oraşul Brest îl întâmpină pe Wilson ca pe un erou cuceritor. Vive Wilson, scria pe pancarte, Defenseur du Droit des Peuples – Trăiască Wilson, apărătorul drepturilor popoarelor. Pe toate clădirile erau arborate drapele americane. Trotuarele erau pline ochi de oameni, multe dintre femei purtând pe cap tradiţionala broboadă bretonă din dantelă. Pretutindeni se auzeau cimpoaiele bretone – Gus s-ar fi putut lipsi de acestea.

Ministrul de externe francez ţinu un discurs de bun venit. Gus stătea alături de jurnaliştii americani. La