un moment dat, observă o femeie măruntă cu o pălărie mare de blană. Ea îşi întoarse capul şi el văzu că faţa sa frumoasă era urâţită de un ochi închis în permanenţă. Zâmbi încântat: era Rosa Hellman. Abia aştepta să audă părerea ei despre conferinţa de pace.

După discursuri, întreaga echipă prezidenţială urcă la bordul trenului de noapte, pentru călătoria de patru sute de mile până la Paris. Preşedintele îi strânse mâna lui Gus şi zise:

— Mă bucur să te am din nou în echipa mea, Gus.

Wilson voia să fie înconjurat de persoane cunoscute la Conferinţa de Pace de la Paris. Principalul său consilier avea să fie colonelul House, texanul palid care îl sfătuia de ani buni, neoficial, în domeniul politicii externe. Gus avea să fie cel mai tânăr membru al echipei.

Wilson părea istovit, iar el şi Edith se retraseră în apartamentul lor. Gus era îngrijorat – auzise zvonuri cum că sănătatea preşedintelui era destul de precară. În 1906, un vas de sânge i se spărsese în spatele ochiului stâng, provocându-i o orbire temporară, iar doctorii îl diagnosticaseră cu tensiune arterială ridicată, sfătuindu-l să se retragă. Wilson le ignorase nonşalant sfatul şi îşi continuase cariera politică, devenind preşedinte – dar în ultima vreme suferea din cauza unor dureri de cap ce ar fi putut reprezenta un nou simptom al aceleiaşi probleme de tensiune arterială. Conferinţa de Pace avea să fie extenuantă: Gus spera ca Wilson să-i poată face faţă.

Rosa se afla şi ea în tren. Gus se aşeză în faţa ei, pe scaunul capitonat cu brocart din vagonul-restaurant.

— Mă întrebam eu dacă o să te văd, rosti ea.

Părea bucuroasă că se întâlniseră.

— Sunt în misiune, spuse Gus, care purta încă uniforma sa de căpitan.

— În ţară, Wilson a fost făcut praf pentru felul în care şi-a ales colegii. Nu-i vorba de tine, desigur…

— Eu sunt doar un peşte mic.

— Însă unii oameni sunt de părere că nu ar fi trebuit să îşi aducă soţia.

Gus ridică din umeri – părea o chestiune trivială. După cele trăite pe câmpul de bătălie, avea să-i vină greu să mai ia în serios unele lucruri cu care îşi băteau capul oamenii pe timp de pace.

Rosa zise:

— Mai important este însă că nu a adus cu el niciun republican.

— Vrea să aibă aliaţi în echipa lui, nu duşmani, rosti Gus indignat.

— Are nevoie de aliaţi şi acasă, spuse Rosa. A pierdut Congresul.

Avea dreptate şi Gus îşi dădu seama încă o dată cât de inteligentă era. Alegerile de la jumătatea mandatului fuseseră dezastruoase pentru Wilson. Republicanii preluaseră controlul asupra Senatului şi Camerei Reprezentanţilor.

— Cum s-a întâmplat una ca asta? întrebă el. Nu mai sunt la curent.

— Oamenii de rând s-au săturat de raţionalizare şi de preţuri mari, iar sfârşitul războiului a venit un pic cam târziu ca să-l mai ajute pe Wilson. Iar liberalii detestă Actul împotriva Spionajului.

Acesta îi permitea lui Wilson să-i bage la închisoare pe oamenii care nu erau de acord cu războiul.

— A şi apelat la el – Eugene Debs a fost condamnat la zece ani.

Debs fusese candidatul socialiştilor la alegerile prezidenţiale. Rosa părea mânioasă când adăugă:

— Nu îţi poţi băga adversarii la închisoare şi să pretinzi în continuare că ai încredere în libertate.

Gus îşi reaminti cât de mult savura discuţiile aprinse cu Rosa.

— Uneori mai trebuie să faci şi compromisuri în privinţa libertăţii pe timp de război, spuse el.

— Ei bine, este limpede că alegătorii americani nu au fost de aceeaşi părere. Şi mai e ceva: Wilson a introdus segregaţia în birourile sale din Washington.

Gus nu ştia dacă negrii puteau fi ridicaţi vreodată la acelaşi nivel cu albii, dar – la fel ca majoritatea liberalilor americani – credea că singura modalitate prin care puteau afla răspunsul era să le ofere şanse mai bune în viaţă şi să vadă apoi ce se întâmplă. Totuşi, Wilson şi soţia lui erau sudişti şi erau de cu totul altă părere.

— Edith nu vrea să-şi ducă la Londra camerista, de teamă că fata o să se înveţe prost, spuse Gus. Zice că britanicii sunt prea politicoşi cu negrii.

— Woodrow Wilson nu mai este favoritul stângii din America, concluzionă Rosa. Ceea ce înseamnă că va avea nevoie de sprijin republican pentru proiectul lui cu Liga Naţiunilor.

— Bănuiesc că Henry Cabot Lodge se simte ofensat.

Lodge era un republican de extremă dreapta.

— Ştii cum sunt politicienii, spuse Rosa. Sunt sensibili ca nişte şcolăriţe şi mai răzbunători decât acestea. Lodge prezidează Comitetul de Relaţii Externe al Senatului. Wilson ar fi trebuit să îl aducă la Paris.

Gus protestă:

— Dar Lodge se împotriveşte din răsputeri ideii de Ligă a Naţiunilor!

— Abilitatea de a-i asculta pe oamenii inteligenţi care nu sunt de acord cu tine este un talent rar – dar un preşedinte ar trebui să îl posede. Iar aducerea lui Lodge ar fi însemnat neutralizarea lui. Ca membru al echipei, nu ar fi putut să se întoarcă acasă şi să se împotrivească soluţiilor convenite la Paris.

Gus îşi dădea seama că ea are dreptate, însă Wilson era un idealist care credea că forţa echităţii poate depăşi orice obstacole. Subestima nevoia de a măguli, de a linguşi şi a seduce.

Mâncarea era bună, fiind servită în onoarea preşedintelui. Mâncară calcan proaspăt din Atlantic, într-un sos cu unt. Gus nu mai mâncase atât de bine dinainte de război. Era amuzat să o vadă pe Rosa înfulecând cu atâta poftă. Ea era minionă: oare unde se punea pe ea atâta mâncare?

La sfârşitul mesei, serviră câte o cafea tare în ceşcuţe mici. Gus nu voia să se despartă de Rosa şi să se retragă în compartimentul său ca să se culce – era mult mai interesat să discute cu ea.

— Oricum, Wilson va avea o poziţie foarte puternică la Paris, spuse el.

Rosa părea sceptică.

— Cum aşa?

— În primul rând, pentru că a câştigat războiul pentru ei.

Ea încuviinţă.

— Wilson a zis: „La Château-Thierry am salvat lumea”.

— Chuck Dixon şi cu mine am luptat în bătălia aceea.

— Acolo a murit?

— Da, nimerit de un obuz. Prima victimă pe care am văzut-o. Nu şi ultima, din nefericire.

— Îmi pare foarte rău, mai ales pentru soţia lui. O ştiu pe Doris de ani buni – am avut acelaşi profesor de pian.

— Nu ştiu dacă noi am salvat lumea, totuşi, continuă Gus. Sunt mult mai mulţi