soldaţi francezi, britanici şi ruşi printre morţi decât americani. Însă am înclinat balanţa. Iar asta ar trebui să conteze într-o oarecare măsură.

Ea clătină din cap, scuturându-şi buclele negre.

— Nu sunt de acord. Războiul s-a terminat şi europenii nu mai au nevoie de noi.

— Oamenii ca Lloyd George par să creadă că puterea militară americană nu poate fi ignorată.

— Atunci se înşală, zise Rosa.

Gus era surprins şi intrigat să audă o femeie vorbind cu atâta convingere despre un asemenea subiect.

— Să presupunem că francezii şi britanicii refuză pur şi simplu să îi cânte în strună lui Wilson, spuse ea. O să folosească armata aceea ca să îşi susţină ideile? Nu. Chiar dacă ar vrea să o facă, nu-i va îngădui Congresul republican.

— Avem puterea economică şi financiară.

— Este cât se poate de adevărat că Aliaţii au datorii uriaşe la noi, dar nu sunt prea sigură cât de multă influenţă ne oferă acest lucru. E o vorbă: „Dacă datorezi o sută de dolari, banca te are la mână; însă dacă datorezi un milion de dolari, banca este la mâna ta”.

Gus începu să înţeleagă că sarcina lui Wilson s-ar fi putut dovedi mai dificilă decât îşi închipuise el.

— Bine, dar cum rămâne cu opinia publică? Ai văzut cum a fost primit Wilson la Brest! Pretutindeni în Europa, oamenii aşteaptă de la el să creeze o lume paşnică.

— Acesta este atuul lui. Lumea s-a săturat de măcel. „Să nu se mai repete niciodată”, strigă ei. Sper ca Wilson să poată obţine ce-şi doresc.

Se întoarseră în compartimentele lor şi îşi urară noapte bună. Gus rămase treaz vreme îndelungată, gândindu-se la Rosa şi la ce-i zisese ea. Chiar era cea mai deşteaptă femeie pe care o întâlnise vreodată. Era şi frumoasă, pe deasupra. Nu prea ştia cum, dar uitase repede defectul ei de la ochi. La început i se păruse un handicap teribil, însă după o vreme Gus nu-l mai băgase în seamă.

Era pesimist şi în privinţa conferinţei – tot ce spusese ea era adevărat. Pe Wilson îl aştepta o încleştare, realiza Gus acum. Era extrem de încântat să facă parte din echipă şi foarte hotărât să facă tot posibilul pentru a transforma idealurile preşedintelui în realitate.

În toiul nopţii se uită pe geam, în timp ce trenul traversa Franţa către est. Trecând printr-un oraş, fu surprins să vadă mulţimi adunate pe peroanele gării şi pe drumul de lângă calea ferată, urmărind trenul. Era întuneric, dar oamenii se vedeau clar la lumina felinarelor. Erau mii de bărbaţi şi de femei. Nimeni nu aclama: lumea era tăcută. Bărbaţii şi băieţii îşi scoaseră pălăriile, văzu Gus, şi acest gest de respect îl mişcă până la lacrimi. Aşteptaseră jumătate de noapte ca să vadă trecând trenul în care se afla speranţa lumii.

Capitolul 35

Decembrie 1918 – februarie 1919

(I)

Voturile se numărară timp de trei zile după Crăciun. Eth şi Bernie Leckwith erau la sediul primăriei Aldgate, ca să afle rezultatul: Bernie era pe podium, îmbrăcat în cel mai bun costum pe care îl avea, iar Eth în sală. Bernie pierduse. Se stăpânea cu stoicism, însă Ethel plângea – pentru el era sfârşitul unui vis. Poate că fusese un vis prostesc, dar – chiar şi aşa – tot era dureros, iar inima ei simţea durerea lui.

Candidatul liberal fusese susţinut de coaliţia lui Lloyd George, aşa că nu fusese niciun candidat conservator. În consecinţă, conservatorii votaseră pentru liberali, iar voturile erau mult prea multe pentru ca laburiştii să poată învinge.

Bernie îşi felicită oponentul câştigător şi coborî de pe podium. Ceilalţi membri ai Partidului Laburist aveau o sticlă de scotch şi se pregăteau de priveghi, dar Bernie şi Ethel plecară spre acasă.

— Nu sunt făcut pentru asta, Eth, spuse Bernie în timp ce punea apă la fiert.

— Te-ai descurcat bine, spuse ea. Afurisitul de Lloyd George a fost mai şmecher decât noi.

Bernie dădu din cap.

— Nu am vocaţie de conducător, spuse el. Sunt un gânditor şi un bun organizator. Am tot încercat să vorbesc cu oamenii aşa cum faci tu, să le inspir entuziasm şi încredere pentru cauza noastră, dar nu am reuşit niciodată. Când le vorbeşti tu, te plac imediat, asta e diferenţa.

Ethel ştia că are dreptate.

A doua zi dimineaţă, ziarele preluaseră rezultatele din Aldgate şi le făcuseră publice în toată ţara. Coaliţia câştigase 525 de locuri din cele 707, cea mai mare majoritate strânsă vreodată în istoria parlamentului. Oamenii votaseră pentru omul care câştigase războiul.

Ethel era foarte dezamăgită – bătrânii încă se aflau la conducerea ţării. Politicienii care provocaseră moartea a milioane de oameni sărbătoreau de parcă făcuseră ceva nemaipomenit. Dar ce făcuseră de fapt? Durere, foamete şi distrugere. Zece milioane de bărbaţi şi băieţi muriseră fără niciun scop. Singura rază de speranţă era faptul că Partidul Laburist îşi consolidase poziţia. Câştigaseră şaizeci de locuri, de la patruzeci şi două. Liberalii care i se împotriveau lui Lloyd George avuseseră de suferit: câştigaseră doar treizeci de circumscripţii electorale şi însuşi Asquith îşi pierduse locul.

— Acesta ar putea fi sfârşitul Partidului Liberal, spuse Bernie în timp ce întindea untură pe o felie de pâine. Au dezamăgit populaţia, iar laburiştii sunt în opoziţie acum. Asta e singura noastră consolare.

Înainte să plece la serviciu, sosi poşta. Ethel se uită prin scrisori, în timp ce Bernie îl încheia la şireturi pe Lloyd. Una dintre scrisori era de la Billy, scrisă în codul lor secret. Ethel se aşeză la masa din bucătărie pentru a descifra mesajul. Sublinie cuvintele-cheie cu un creion şi le scrise separat. Cu cât descifra mai mult din mesaj, cu atât devenea mai fascinată.

— Billy e în Rusia, îi spuse ea lui Bernie.

— Da.

— Ei bine, zice că armata noastră luptă împotriva bolşevicilor. Este şi armata americană acolo.

— Nu mă mir.

— Da, dar ascultă, Bern, spuse ea. Ştim că Albii nu pot să îi învingă pe bolşevici… dar dacă li se alătură armatele străine? Ar putea să se întâmple orice!

Bernie părea îngândurat.

— Ar putea să reinstaureze monarhia.

— Lumea nu ar accepta asta.

— Lumea nu ştie ce se întâmplă.

— Atunci ar trebui să le spunem, zise Ethel. O să scriu un articol.

— Şi cine o să-l publice?

— Vom vedea. Poate Daily Herald.

Ziarul Herald era de stânga.

— Îl duci tu pe Lloyd la îngrijitoare?

— Desigur.

Ethel se