Mergând prin Paris, Maud începu să plângă – de-a lungul bulevardelor largi, erau acum grămezi uriaşe de moloz, acolo unde căzuseră obuzele germane. Ferestrele sparte ale clădirilor cândva impunătoare, acum reparate cu şipci bătute în cuie, îi amintiră de fratele său chipeş, care fusese desfigurat în război. Aleile cu copaci erau găurite pe alocuri; acolo unde fusese cândva un castan bătrân sau un platan era acum o gaură ce marca sacrificarea copacului pentru o grămadă de lemne. Jumătate dintre femei erau în doliu, iar la colţul străzilor cerşeau soldaţii schilodiţi. Plângea şi pentru Walter. Nu primise niciun răspuns la scrisoarea ei. Se interesase cum ar putea să plece în Germania, dar era imposibil. Fusese destul de greu să obţină permisiunea şi pentru a veni la Paris. Sperase ca Walter să fi venit aici cu delegaţia germană, dar nu exista nicio delegaţie germană: ţările învinse nu fuseseră invitate la Conferinţa de Pace.

Aliaţii învingători voiau să stabilească între ei detaliile armistiţiului, apoi să le prezinte celor învinşi un tratat pe care aceştia să îl semneze.

Între timp se făcuse simţită lipsa cărbunelui, aşa că în toate hotelurile era teribil de frig. Stătea într-o anfiladă la Majestic, unde era sediul delegaţiei britanice. Pentru a se păzi de spionii francezi, britanicii înlocuiseră tot personalul cu propriii oameni. Prin urmare, mâncarea era groaznică: terci de cereale la micul dejun, legume mult prea fierte şi cafea proastă.

Înfăşurată în haina sa de blană după moda de dinainte de război, Maud merse să se întâlnească cu Johnny Remarc la Fouquet’s, pe Champs-Elysées.

— Îţi mulţumesc pentru că m-ai ajutat să vin la Paris, îi spuse ea.

— Fac orice pentru tine, Maud. Dar, spune-mi, de ce voiai atât de mult să vii aici?

Maud nu avea de gând să spună adevărul, cu atât mai puţin cuiva căruia îi plăcea atât de mult bârfa.

— Pentru cumpărături, spuse ea. Nu mi-am mai luat o rochie nouă de patru ani.

— O, mai bine te lipseşti, spuse el. Nu se găseşte mai nimic de cumpărat, iar ceea ce se găseşte costă o avere. O mie cinci sute de franci pentru o rochie! Până şi Fitz ar zice nu. Sigur trebuie să ai vreo pilă!

— Aş vrea eu, spuse ea, apoi schimbă subiectul: Am găsit maşina lui Fitz. Ştii cumva unde aş putea să găsesc ceva motorină?

— Văd eu, poate fac rost.

Comandară prânzul şi Maud spuse:

— Crezi că o să-i determinăm pe germani să plătească miliarde drept despăgubiri?

— Nu prea au de ales, spuse Johnny. După războiul franco-prusac, francezii au fost nevoiţi să plătească cinci milioane de franci – iar ei s-au conformat în decurs de trei ani. În martie, la tratatul de la Brest-Litovsk, Germania i-a condiţionat pe bolşevici să promită şase miliarde de mărci, deşi bineînţeles că nu vor mai plăti acum. În orice caz, indignarea morală a germanilor sună mai degrabă a ipocrizie.

Lui Maud nu îi plăcea când oamenii vorbeau foarte aspru despre germani. Era ca şi cum deodată, pierzând războiul, se transformaseră în nişte monştri. Dacă am fi pierdut noi războiul, ar fi vrut să spună Maud, cum ar fi fost să fim nevoiţi să afirmăm că războiul a fost numai vina noastră şi să plătim pentru tot?

— Dar noi cerem mult mai mult – douăzeci şi patru de miliarde de lire cerem noi, iar francezii cer aproape dublu.

— E greu să negociezi cu francezii, spuse Johnny. Ne datorează şase sute de milioane de lire, iar americanilor şi mai mult; dar, dacă îi privăm de despăgubirile din partea germanilor, vor zice că nu ne pot plăti.

— Germanii pot plăti cât cerem noi?

— Nu. Prietenul meu Pozzo Keynes spune că nu ne pot plăti decât o zecime – adică două miliarde de lire –, cu toate că asta ar duce ţara la sapă de lemn.

— Vorbeşti de John Maynard Keynes, economistul de la Cambridge?

— Da. Noi îi zicem Pozzo.

— Nu ştiam că e unul dintre… prietenii tăi.

Johnny zâmbi.

— O, draga mea, ba cum să nu?!

Maud se simţi un pic invidioasă pentru vesela depravare a lui Johnny. Îşi suprimase cu înverşunare nevoia de iubire fizică. Trecuseră aproape doi ani de când nu mai simţise atingerea unui bărbat. Se simţea ca o călugăriţă bătrână, uscată şi plină de riduri.

— Ce privire tristă! zise Johnny, remarcându-i expresia. Sper că nu eşti îndrăgostită de Pozzo.

Maud râse, apoi reveni la discuţia despre politică.

— Dacă se ştie că germanii nu pot plăti, de ce insistă totuşi Lloyd George?

— Şi eu l-am întrebat acelaşi lucru. Am ajuns să-l cunosc destul de bine, încă de pe vremea când era ministru pentru muniţie. A zis că toate statele beligerante vor plăti datoriile lor şi nimeni nu va primi nicio despăgubire.

— Şi atunci de ce atâta prefăcătorie?

— Pentru că, până la urmă, plătitorii de taxe din fiecare ţară vor plăti pentru război – însă politicianul care le va spune asta poate să-şi ia adio de la un alt mandat.

Gus mergea la întâlnirile zilnice ale Comisiei Ligii Naţiunilor. Acest grup avea ca scop întocmirea unui acord care să pună bazele ligii. Însuşi Woodrow Wilson prezida comisia. Wilson fusese complet dominat în prima lună a conferinţei. Lăsase deoparte planurile Franţei şi pusese despăgubirile din partea Germaniei în capul listei de priorităţi, lăsând discuţiile despre ligă la final şi insistând ca liga să facă parte din orice tratat pe care avea să-l semneze.

Comisia Ligii se întâlnea la luxosul hotel Crillon din Place de la Concorde. Ascensoarele hidraulice erau vechi şi încete, iar uneori se blocau între etaje până să recapete presiunea; Gus socotea că exista o asemănare între ele şi diplomaţii europeni, cărora le plăcea la nebunie orice discuţie lejeră, evitând să ia o decizie fără să fie forţaţi.

Amuzându-se în sinea lui, observase că diplomaţii şi ascensoarele deopotrivă îl făceau pe preşedintele american să se enerveze şi să se foiască de nerăbdare.

Cei nouăsprezece membri ai comisiei stăteau în jurul unei mese mari acoperite cu o faţă de masă roşie, cu translatorii în spate care le şopteau la ureche, iar ceilalţi secretari ai lor, cu caiete în mână, stăteau prin preajmă.

Gus îşi dădea seama că europenii erau impresionaţi de abilitatea şefului