său de a-şi duce planurile la îndeplinire. Unii spuseseră că întocmirea acordului va dura luni de zile, dacă nu chiar ani; iar alţii erau de părere că nu se va ajunge niciodată la un acord. Cu toate acestea, spre satisfacţia lui Gus, după zece zile prima variantă era aproape gata. Wilson trebuia să se întoarcă în Statele Unite pe 14 februarie. Urma să revină curând, dar era hotărât să ducă acasă prima variantă a acordului.

Din păcate, în după-amiaza zilei dinaintea plecării sale, francezii complicară situaţia. Veniră cu propunerea ca Liga Naţiunilor să aibă propria ei armată.

Wilson dădu ochii peste cap de disperare.

— Imposibil, se îmbufnă el.

Gus ştia de ce. Congresul american nu şi-ar fi lăsat soldaţii sub controlul altcuiva.

Delegatul francez, fostul prim-ministru Léon Bourgeois, susţinu că liga va fi ignorată dacă nu va avea nicio modalitate de a-şi impune deciziile. Gus împărtăşea frustrarea lui Wilson – existau alte modalităţi prin care liga putea face presiuni asupra naţiunilor care nu se supuneau: diplomaţie, sancţiuni pe plan economic şi, în ultimă instanţă, o armată ad-hoc, pentru a fi folosită într-o anumită misiune, apoi dizolvată după îndeplinirea acesteia. Dar Bourgeois spuse că nimic din toate acestea nu ar fi protejat Franţa de germani. Francezii nu voiau să abordeze alt subiect. Într-un fel era de înţeles, se gândi Gus, dar nu aşa se crea o nouă ordine mondială.

Lordul Robert Cecil, care întocmise o mare parte a acestei variante, ridică un deget scheletic pentru a lua cuvântul. Wilson aprobă dând din cap: îl plăcea pe Cecil, care era un puternic susţinător al ligii. Nu toţi erau de acord: Clemenceau, prim-ministrul Franţei, spusese că, atunci când zâmbea, Cecil arăta ca un dragon chinezesc.

— Scuzaţi-mi lipsa de tact, spuse Cecil, se pare că delegaţia franceză vrea să spună că, dacă liga nu va fi atât de puternică pe cât speră ei, o vor respinge de tot. Daţi-mi voie să spun cu toată sinceritatea că, dacă aşa vor sta lucrurile, cu siguranţă va exista o alianţă bilaterală între Marea Britanie şi Statele Unite, care nu va oferi nimic Franţei.

Gus îşi stăpâni zâmbetul. „Aşa, spune-le-o pe şleau”, se gândi el.

Bourgeois păru şocat şi îşi retrase propunerea.

Wilson îi aruncă o privire recunoscătoare lui Cecil, care stătea de partea cealaltă a mesei.

Delegatul japonez, baronul Makino, ceru apoi cuvântul. Wilson aprobă şi se uită la ceas.

Makino se referi la clauza din acord, deja convenită, care garanta libertatea religioasă. Voia să mai adauge un amendament prin care membrii ligii să îşi trateze cetăţenii în mod egal, fără nicio discriminare rasială.

Faţa lui Wilson îngheţă.

Discursul lui Makino era elocvent, chiar şi în traducere. Oamenii de rase diferite luptaseră unii lângă alţii, subliniase el.

— S-a format o legătură comună de recunoştinţă şi simpatie. Liga ar fi o mare familie de naţiuni. Cu siguranţă ar trebui să existe egalitate între membrii acestora.

Gus era îngrijorat, dar nu surprins. Japonezii vorbeau despre asta de o săptămână sau două. Discuţia provocase deja consternare în rândurile australienilor şi californienilor, care voiau să îi ţină pe japonezi departe de teritoriile lor. Wilson era deconcertat, pentru că el nu-i considera pe negri egalii săi. Cel mai mult se indignaseră britanicii, care aveau o conducere nedemocratică peste sute de milioane de oameni de rase diferite şi nu voiau să îi încurajeze pe aceştia să creadă că sunt egalii stăpânilor lor albi.

Cecil vorbi din nou:

— O, acesta este un subiect foarte controversat, spuse el, iar Gus aproape că putea să îi creadă tristeţea. Numai sugestia că ar trebui adus în discuţie provoacă deja discordie.

Se auzi un murmur de aprobare în jurul mesei.

Cecil continuă:

— Decât să amânăm întocmirea unei ciorne a acordului, poate că ar fi mai bine să amânăm discuţia despre… ăă… discriminarea rasială pentru altă dată.

Prim-ministrul Greciei spuse:

— Toată problema libertăţii religioase este momentan un subiect sensibil. Poate ar trebui să lăsăm această discuţie deoparte deocamdată.

Delegatul portughez fu cel care luă apoi cuvântul:

— Guvernul nostru nu a semnat niciodată un tratat în care să nu fie pomenit Dumnezeu.

Cecil, care era un om foarte religios, spuse:

— Poate că de data asta ar trebui să ne hazardăm.

Se auziră râsete, iar Wilson încheie uşurat:

— Ei, dacă am stabilit şi asta, haideţi să trecem mai departe.

(IV)

A doua zi, Wilson merse la Ministerul de Externe francez din Quai d’Orsay şi citi varianta acordului într-o şedinţă a plenului Conferinţei de Pace, organizată în faimoasa Cameră a Ceasului, sub candelabrele enorme care arătau precum stalactitele într-o peşteră arctică.

În seara aceea plecă acasă. A doua zi era sâmbătă, iar Gus se duse să danseze. După lăsarea serii, Parisul era un oraş al petrecerilor. Mâncarea era puţină, dar băutura se găsea din plin. Bărbaţii tineri îşi lăsau uşile camerelor de hotel deschise, pentru ca asistentele de la Crucea Roşie să intre ori de câte ori voiau. Regulile morale păreau să fie lăsate deoparte. Oamenii nu mai încercau să îşi ascundă aventurile amoroase. Bărbaţii efeminaţi renunţau să se mai ascundă sub masca masculinităţii. Larue devenise un restaurant de lesbiene. Se spunea că lipsa cărbunelui era doar un mit propagat de francezi pentru ca oamenii să se încălzească noaptea culcându-se cu prietenii lor.

Totul era scump, dar Gus avea bani. Mai avea şi alte avantaje: cunoştea Parisul şi vorbea franceza. Se duse la St. Cloud să vadă cursele, văzu La Bohème la operă, apoi merse la un muzical numit Phi Phi. Pentru că era un apropiat al preşedintelui, era invitat la toate petrecerile.

Începuse să petreacă tot mai mult timp cu Rosa Hellman. Trebuia să fie atent ce vorbeşte în preajma ei, să îi spună lucruri pe care s-ar fi bucurat să le vadă publicate în ziar, dar discreţia devenise o obişnuinţă pentru el. Era una dintre cele mai inteligente persoane pe care le cunoştea. Îi plăcea de ea, dar nu mai mult de atât. Era mereu gata să iasă cu el, dar ce reporter ar fi ratat ocazia unei invitaţii din partea unui consilier prezidenţial? Nu putea niciodată să o ţină de mână sau să o sărute la despărţire, ca nu cumva să creadă că profita de poziţia lui de persoană pe care ea nu ar fi putut să o jignească.

Se