Când ea se mişcă, Ilya se întinse pe după Volodea şi o înşfăcă de braţ.

Volodea îi dădu doi pumni în faţă. Ilya strigă şi se trase în spate, împleticindu-se. Cei doi bărbaţi în haine de piele făcură un pas în faţă. Volodea încercă să-l pocnească pe unul dintre ei, dar tipul se feri. Apoi, cei doi îl prinseră de braţe pe Volodea. El se zbătu, dar indivizii erau puternici şi se pare că mai făcuseră asta înainte. Îl trântiră de perete.

În timp ce-l ţineau, Ilya îl lovi cu pumnul în faţă de câteva ori, apoi în stomac, până când Volodea începu să scuipe sânge. Zoya încercă să intervină, dar Ilya o pocni şi pe ea, făcând-o să ţipe şi să cadă pe spate.

Halatul lui Volodea se desfăcu în partea din faţă – Ilya îi dădu un picior în testicule, apoi în genunchi. Volodea se îndoi de spate, nemaiputându-se ţine pe picioare, însă cei doi bărbaţi în haine de piele îl ţinură bine, iar Ilya continuă să îl lovească.

Într-un final Ilya se întoarse, masându-şi articulaţiile degetelor. Ceilalţi doi îi dădură drumul lui Volodea, iar el se prăbuşi pe podea. Abia mai putea respira şi nu se simţea în stare să se mişte, dar nu-şi pierduse cunoştinţa. Cu colţul ochiului îi văzu pe cei doi bătăuşi înşfăcând-o pe Zoya şi scoţând-o goală din apartament. Ilya îi urmă.

Odată cu trecerea minutelor, durerea se transformă dintr-o agonie ascuţită într-o jenă înfundată, iar Volodea simţi cum respiraţia începe să-i revină la normal.

În cele din urmă simţi că se poate mişca şi se săltă în capul oaselor. Izbuti să ajungă la telefon şi formă numărul tatălui său, sperând ca acesta să nu fi plecat încă la slujbă. Fu uşurat când auzi vocea bătrânului în receptor.

— Au arestat-o pe Zoya, zise el.

— Ticăloşii dracului! izbucni Grigori. Cine-a fost?

— Ilya.

— Poftim?!

— Dă nişte telefoane, spuse Volodea. Vezi dacă poţi afla ce dracu’ se petrece. Eu trebuie să mă spăl de sânge.

— Ce sânge?

Volodea închise receptorul.

Nu erau decât vreo doi paşi până la baie. Lăsă halatul de baie să-i cadă pe jos şi intră la duş. Apa caldă îi aduse o oarecare uşurare în trupul învineţit. Ilya era rău, dar nu avea forţă, aşa că nu-i rupsese niciun os.

Volodea opri apa şi se uită în oglinda din baie. Avea faţa plină de tăieturi şi de vânătăi.

Nici nu-şi mai bătu capul să se usuce. Cu un efort considerabil, îşi trase pe el uniforma militară. Voia să aibă cu el un simbol al autorităţii.

Tatăl său sosi când el încerca să-şi lege şireturile de la bocanci.

— Ce mama dracului s-a întâmplat aici? izbucni Grigori.

Volodea zise:

— Veniseră hotărâţi să se bată şi eu am fost destul de fraier ca să le dau ce-şi doreau.

Tatăl lui nu fu deloc mulţumit să audă asta.

— Credeam că te duce mintea mai mult de atât.

— Au insistat să o ia de aici goală.

— Ce jigodii!

— Ai aflat ceva?

— Nu încă. Am vorbit cu câteva persoane. Nu ştie nimeni nimic, zise Grigori, părând îngrijorat. Fie cineva a făcut o greşeală prostească, fie au motive să fie atât de siguri pe ei.

— Du-mă la birou. Lemitov o să se înfurie la culme. N-o să-i lase să scape cu una ca asta. Dacă au voie să mi-o facă mie, atunci pot face asta oricărei alte persoane din Serviciul de Informaţii al Armatei Roşii.

Maşina şi şoferul lui Grigori aşteptau afară. Conduseră până la aerodromul Khodynka. Grigori rămase în maşină în timp ce Volodea şchiopătă spre sediul Serviciului de Informaţii al Armatei Roşii. Se duse direct în biroul şefului său, colonelul Lemitov.

Ciocăni la uşă, intră şi spuse:

— Ticăloşii de la poliţia secretă mi-au arestat soţia.

— Ştiu, rosti Lemitov.

— Ştiţi?

— Eu le-am dat aprobare.

Volodea rămase cu gura căscată.

— Ce dracu’…?

— Stai jos.

— Ce se întâmplă?

— Stai jos, taci din gură şi-o să-ţi explic.

Volodea se lăsă uşor în scaun, iar Lemitov zise:

— Trebuie să avem o bombă nucleară cât mai repede. În momentul de faţă Stalin face pe durul cu americanii, întrucât suntem destul de siguri că ei nu au încă un arsenal suficient de mare de arme nucleare ca să ne distrugă. Însă au început să-şi facă rezerve şi la un moment dat le vor folosi – dacă nu vom fi în stare să ripostăm.

Nu avea nicio logică.

— Soţia mea nu poate ajuta la construirea bombei dacă agenţii poliţiei secrete o pocnesc în faţă. Este o nebunie!

— Taci dracu’ din gură! Problema noastră este că există mai multe modele posibile. Americanilor le-au trebuit cinci ani ca să-şi dea seama care dintre ele va funcţiona. Noi nu avem atâta vreme la dispoziţie. Trebuie să le furăm rezultatele cercetărilor.

— Asta nu înseamnă că nu vom avea nevoie de fizicieni ruşi care să reproducă modelul – iar pentru asta trebuie ca ei să se afle în laboratoarele lor, nu încuiaţi prin beciurile din Lubyanka.

— Tu cunoşti un tip pe nume Wilhelm Frunze.

— Da, am fost colegi de şcoală la Academia de Băieţi din Berlin.

— El ne-a oferit informaţii preţioase despre cercetările nucleare ale britanicilor. Apoi s-a mutat în Statele Unite, unde a lucrat la proiectul bombei nucleare. Agenţii NKVD din Washington l-au contactat, l-au speriat cu incompetenţa lor şi au stricat relaţia cu el. Trebuie să îl recuperăm.

— Şi ce treabă are asta cu mine?

— Frunze are încredere în tine.

— N-am de unde să ştiu asta. Nu l-am mai văzut de doisprezece ani.

— Vrem să te duci în America să vorbeşti cu el.

— Bine, dar de ce aţi arestat-o pe Zoya?

— Ca să ne asigurăm că te întorci.

(II)

Volodea îşi spuse că ştia cum să procedeze. La Berlin, înainte de război, se descotorosise de agenţii Gestapo puşi pe urmele sale, se întâlnise cu potenţiali spioni, îi recrutase şi-i transformase în surse de încredere pentru serviciul de informaţii. Nu era niciodată uşor – mai cu seamă partea în care trebuia să convingă pe cineva să trădeze –, dar el era deja expert în asta.

Totuşi, acum era în America.

Ţările occidentale pe care le vizitase, Germania şi Spania anilor ’30-’40, nu semănau nici pe departe cu America.

Era copleşit. Toată viaţa i se zisese că filmele de la Hollywood ofereau o impresie exagerată de prosperitate şi că în realitate