majoritatea americanilor trăiau în sărăcie. Însă Volodea înţelese foarte clar, încă din ziua în care sosi în Statele Unite, că filmele nu exagerau mai deloc. Şi cu greu găseai oameni săraci.

New Yorkul era plin de maşini, multe dintre ele conduse de oameni care nu erau oficiali guvernamentali importanţi: tineri, muncitori, ba chiar şi femei ieşite la cumpărături. Şi toată lumea era îmbrăcată bine! Toţi bărbaţii păreau să poarte cele mai bune costume ale lor. Gambele femeilor erau acoperite de dresuri. Toată lumea părea să aibă pantofi noi.

Trebuia să-şi amintească întruna de latura negativă a Americii. Era şi sărăcie pe undeva. Negrii erau persecutaţi, iar în Sud nu aveau drept de vot. Rata infracţionalităţii era ridicată – chiar şi americanii spuneau că aceasta scăpase de sub control – deşi, în mod ciudat, Volodea nu văzuse nicio dovadă în acest sens şi se simţea în siguranţă în timp ce mergea pe străzi.

Îşi petrecu câteva zile explorând New Yorkul. Îşi perfecţionă engleza, care nu era prea bună, nu că asta ar fi contat: oraşul era plin de oameni care vorbeau o engleză stricată, cu accente puternice. Ajunse să cunoască feţele unora dintre agenţii FBI puşi pe urmele sale, şi identifică mai multe locuri convenabile în care să se poată descotorosi de ei.

Într-o dimineaţă însorită plecă de la consulatul sovietic din New York, fără pălărie pe cap, purtând doar pantaloni largi şi o cămaşă albastră, ca şi cum se ducea să facă nişte comisioane. Un tânăr în costum negru şi cu cravată se luă după el.

Se duse în magazinul universal Saks de pe Fifth Avenue şi îşi cumpără chiloţi şi o cămaşă cu un mic model cadrilat. Oricine o fi fost pe urmele sale, probabil credea că intrase doar la cumpărături.

Şeful NKVD de la consulat îl anunţase pe Volodea că o echipă sovietică avea să-l urmărească de-a lungul vizitei sale în America, asigurându-se că se purta cum trebuie. Abia îşi putea ţine în frâu mânia faţă de organizaţia care o întemniţase pe Zoya şi trebui să se abţină să nu îl strângă de gât pe individ. Dar trebuia să-şi păstreze calmul. Observă cu sarcasm că avea să fie nevoit să scape de supravegherea FBI-ului ca să-şi ducă misiunea la bun sfârşit şi că ar fi putut scăpa şi de urmăritorii de la NKVD fără să vrea; dar le ură mult noroc – de obicei se debarasa de ei în cinci minute.

Deci tânărul de pe urmele sale era aproape sigur un agent FBI. Hainele sale scrobite şi conservatoare erau un indiciu suplimentar.

Ducându-şi cumpărăturile într-o pungă de hârtie, Volodea ieşi din magazin prin lateral şi chemă un taxi. Îl lăsă pe omul de la FBI pe trotuar, fluturând din mână. După ce taxiul dădu colţul de două ori, Volodea îi aruncă şoferului o bancnotă şi sări afară. Ţâşni într-o staţie de metrou, ieşi prin altă parte şi aşteptă în pragul unei clădiri de birouri vreo cinci minute.

Tânărul în costum negru nu se vedea nicăieri.

Volodea intră apoi în gara Penn.

Se asigură încă o dată că nu era urmărit, apoi îşi cumpără bilet. Cu acesta şi cu punga de hârtie urcă la bordul unui tren.

Călătoria până la Albuquerque ţinu trei zile.

Trenul goni printre câmpii mănoase, fabrici impunătoare şi metropole cu zgârie-nori înălţaţi trufaş spre cer. Uniunea Sovietică era mai mare, dar numai în Ucraina găseai altceva decât păduri de pin şi stepe îngheţate. Nu-şi închipuise niciodată că putea exista bogăţie la un asemenea nivel.

Şi bogăţia nu era totul. Ceva nu-i dădea pace lui Volodea de câteva zile, ceva ciudat în legătură cu viaţa din America. Într-un final realiză despre ce era vorba: nimeni nu-i cerea actele la control. După ce trecuse pe la vama din New York, nu-şi mai prezentase niciodată paşaportul. Aparent, în această ţară oricine putea intra într-o gară sau într-o autogară ca să-şi cumpere un bilet spre oricare alt loc, fără să trebuiască să ceară aprobare sau să explice scopul vizitei sale în faţa vreunui reprezentant al oficialităţilor. Asta îi dădea o senzaţie periculos de îmbătătoare de libertate. Putea călători oriunde!

De asemenea, bogăţia Americii îi spori lui Volodea senzaţia de primejdie cu care se confrunta ţara sa. Germanii aproape distruseseră Uniunea Sovietică, iar ţara în care se afla acum avea o populaţie de trei ori mai mare şi era de zece ori mai înstărită. Gândul că frica i-ar fi putut transforma pe ruşi în simple slugi îi mai atenua lui Volodea îndoielile cu privire la comunism, în pofida a ceea ce le făcuse NKVD-ul lui şi soţiei lui. Dacă aveau să aibă copii, nu voia ca aceştia să crească într-o lume terorizată de către America.

Călători prin Pittsburgh şi prin Chicago fără să atragă atenţia asupra sa pe drum. Avea haine americane şi nimeni nu-i remarca accentul din simplul motiv că nu intra în vorbă cu lumea. Îşi cumpăra sandviciuri şi cafea arătând spre ele cu degetul şi plătind suma cerută. Răsfoia ziarele şi revistele lăsate în urmă de ceilalţi pasageri, uitându-se la poze şi încercând să ghicească sensul titlurilor.

Ultima parte a călătoriei îl duse printr-un peisaj deşertic de-o frumuseţe aparte, deşi cam tristă, cu piscuri îndepărtate şi înzăpezite pătate în roşul asfinţitului, ceea ce explica probabil de ce primiseră numele de Munţii Sângele lui Christos.

Se duse la toaletă, îşi schimbă chiloţii şi îşi puse noua cămaşă cumpărată de la Saks.

Se aştepta ca FBI-ul sau Serviciul de Informaţii al Armatei să supravegheze gara din Albuquerque, aşa că nu fu deloc surprins când zări un tânăr a cărui jachetă cadrilată – prea călduroasă pentru vremea de septembrie din New Mexico – nu izbutea să ascundă umflătura pistolului ţinut într-un toc prins de umăr. Însă agentul era interesat mai degrabă de pasagerii veniţi de departe, din New York sau Washington. Volodea, fără pălărie, haină sau bagaj, părea ca un localnic întors dintr-o scurtă călătorie. Nu îl urmări nimeni când se duse la staţia de autobuz şi urcă într-un Greyhound de Santa Fe.

Sosi la destinaţie după-amiaza târziu. Observă doi tipi de la FBI în staţia din Santa Fe, iar aceştia îl măsurară atent din priviri. Totuşi, cum nu puteau