Făcând tot posibilul să pară că ştia unde merge, începu să hoinărească pe străzi. Casele joase, cu acoperişuri plate, în stil pueblo, şi bisericile turtite de sub soarele dogoritor îi aminteau de Spania. Clădirile cu prăvălii aveau copertine deasupra trotuarelor, creând boite plăcute şi umbroase.

Evită La Fonda, marele hotel de lângă catedrala din piaţa centrală, şi se cază la St. Francis. Plăti cu bani gheaţă şi se înregistră sub numele de Robert Pender, care ar fi putut fi american sau de orice altă naţionalitate europeană.

— Valiza mea va sosi mai târziu, îi zise el fetei frumuşele de la recepţie. Dacă sunt plecat atunci când ajunge, puteţi să vă asiguraţi că este trimisă în camera mea, vă rog?

— Da, sigur, nicio problemă, răspunse ea.

— Vă mulţumesc, rosti el, apoi adăugă o sintagmă pe care o auzise în repetate rânduri în tren: Vă sunt recunoscător.

— Dacă nu sunt eu aici, se va ocupa altcineva de bagaj, câtă vreme are trecut numele dumneavoastră pe el.

— Da, îl are, rosti el, deşi nu exista niciun bagaj; însă ea nu avea de unde să ştie asta.

Ea se uită la cele notate de el în registru.

— Aşa deci, domnule Pender… sunteţi din New York.

În glas i se citea o undă de scepticism, fără îndoială pentru că accentul lui nu suna deloc a newyorkez.

— Sunt din Elveţia de fel, îi explică el, dând numele unei ţări neutre la întâmplare. De aceea am accent.

— Nu am mai cunoscut pe nimeni din Elveţia până acum. Cum este acolo?

Volodea nu fusese niciodată în Elveţia, dar văzuse fotografii.

— Ninge mult, spuse el.

— În cazul acesta, sper să vă bucuraţi de vremea călduroasă din New Mexico!

— Aşa voi face.

Peste cinci minute, plecă din nou.

Unii oameni de ştiinţă locuiau în laboratorul din Los Alamos, după cum aflase de la colegii săi de la ambasada sovietică, dar acesta era un orăşel dărăpănat, destul de rupt de civilizaţie, aşa că majoritatea cercetătorilor preferau să îşi închirieze case şi apartamente pe cât posibil în apropiere. Willi Frunze îşi permitea asta fără probleme: era însurat cu o artistă de succes care desenase o povestire în imagini numită Slack Alice. Femeia, pe care o chema tot Alice, putea lucra de oriunde, aşa că îşi aleseseră un bloc în zona centrului istoric.

Biroul de la New York al NKVD-ului îi oferise această informaţie. Îl urmăriseră pe Frunze cu mare atenţie, aşa că Volodea avea adresa lui, numărul de telefon şi o descriere a maşinii sale, o decapotabilă Plymouth de dinainte de război, cu jante albe.

Blocul în care locuiau soţii Frunze avea la parter o galerie de artă. Apartamentul de la etaj avea o fereastră mare, spre nord, pe gustul unui artist. O decapotabilă Plymouth era parcată în faţa clădirii.

Volodea alese să nu intre în clădire: locul ar fi putut fi înţesat de microfoane.

Soţii Frunze erau un cuplu prosper, fără copii, şi el îşi dădu seama că nu erau genul de oameni care să stea acasă şi să asculte radioul într-o seară de vineri. Hotărî să aştepte puţin ca să vadă dacă nu cumva plecau.

Îşi petrecu o vreme în galeria de artă, uitându-se la tablourile scoase la vânzare. Lui îi plăceau picturile clare şi pline de viaţă, nu mâzgăliturile haotice. Găsi o cafenea puţin mai jos pe stradă şi se aşeză la fereastră, ca să poată vedea uşa blocului. Plecă de acolo după o oră, cumpără un ziar şi se aşeză într-o staţie de autobuz, prefăcându-se că-l citeşte.

Aşteptarea îndelungată îi permise să ajungă la concluzia că nimeni nu urmărea apartamentul soţilor Frunze. Asta însemna că FBI-ul şi Serviciul de Informaţii al Armatei nu îl trecuseră pe Frunze la categoria de mari riscuri. Era străin, dar nu era nici pe departe singurul străin printre cercetători, şi probabil că nu aveau nimic altceva împotriva lui.

Cum aceea era o zonă comercială din centru, şi nu un cartier rezidenţial, străzile erau pline de oameni; totuşi, după vreo două ore, Volodea începu să se îngrijoreze că l-ar fi putut observa cineva dând târcoale pe acolo.

Şi atunci, soţii Frunze ieşiră din clădire.

Frunze era mai corpolent decât în urmă cu doisprezece ani – nici nu era de mirare, de vreme ce America nu se confrunta cu niciun fel de criză alimentară. Avea un început de chelie, deşi abia împlinise 30 de ani. Îşi păstrase însă aerul solemn. Purta o cămaşă sport şi pantaloni kaki, o combinaţie comună la americani.

Soţia lui nu era îmbrăcată la fel de conservator. Părul ei blond era prins sub o beretă şi purta o rochie de bumbac de o culoare vag maronie, având însă pe mâini tot soiul de brăţări şi de inele. Artiştii se îmbrăcau la fel în Germania, înainte de venirea lui Hitler la putere, îşi aminti Volodea.

Cuplul porni pe trotuar, iar Volodea plecă în urmărirea lui.

Se întrebă ce înclinaţii politice avea soţia cercetătorului şi cât ar fi contat prezenţa ei în conversaţia dificilă pe care urmau să o poarte. Frunze fusese un social-democrat convins în Germania, deci era puţin probabil ca soţia lui să fie vreo conservatoare; o speculaţie întărită şi de înfăţişarea ei. Pe de altă parte, probabil că ea nu ştia că el le deconspirase sovieticilor secrete la Londra. Femeia reprezenta un factor necunoscut.

Ar fi preferat să discute între patru ochi cu Frunze şi se gândi mai întâi să-i lase şi să încerce din nou a doua zi. Însă recepţionera de la hotel îi remarcase accentul străin, aşa că din dimineaţa următoare se putea trezi cu agenţii FBI pe urme. Se putea descurca şi în aceste condiţii, dar nu la fel de uşor într-un orăşel atât de mic, precum în New York sau în Berlin. În plus, a doua zi era sâmbătă, iar soţii Frunze probabil că aveau să-şi petreacă ziua împreună. Cât ar fi trebuit să aştepte Volodea până să îl prindă pe Frunze singur?

Nu exista nicio cale uşoară. După ce cântări bine situaţia, decise să încerce chiar în seara aceea.

Cuplul intră într-un local.

Volodea trecu pe lângă locul respectiv şi aruncă o privire prin vitrină. Era un restaurant ieftin, cu separeuri. Se gândi să intre