şi să se aşeze la masa lor, dar hotărî că era mai bine să-i lase să mănânce înainte. Aveau să fie în toane mai bune după ce mâncau.

Aşteptă o jumătate de oră, urmărind uşa de la distanţă. Apoi intră, extrem de agitat.

Ei tocmai îşi terminau cina. Când străbătu restaurantul, Frunze îşi ridică privirea, dar – nerecunoscându-l – nu zăbovi asupra lui.

Se strecură în separeul de lângă Alice şi rosti pe un ton scăzut, în germană:

— Salut, Willi! Nu mă mai ţii minte… din şcoală?

Frunze îl privi atent preţ de câteva secunde, apoi chipul i se lumină.

— Peshkov? Volodea Peshkov? Tu eşti?

Volodea răsuflă uşurat: Frunze era încă prietenos. Nu exista între ei o barieră de ostilitate ce trebuia depăşită.

— Da, chiar eu sunt, zise Volodea.

Îi strânse mâna. Întorcându-se apoi spre Alice, i se adresă în engleză:

— Iertaţi-mă, dar vă vorbesc foarte prost limba.

— Nu-ţi bate capul, replică ea într-o germană cursivă. Familia mea a emigrat aici din Bavaria.

Frunze rosti uluit:

— Chiar m-am gândit la tine în ultima vreme, fiindcă întâmplarea face să mai cunosc un tip cu numele tău de familie – Greg Peshkov.

— Serios? Tatăl meu a avut un frate pe nume Lev, care a venit în America pe la 1915.

— Nu, locotenentul Peshkov este mult mai tânăr. Mă rog… Tu ce faci aici?

Volodea zâmbi.

— Am venit să te văd pe tine. Înainte ca Frunze să întrebe de ce, el continuă: Ultima dată când te-am văzut, ştiu că erai secretarul filialei din Neukölln a Partidului Social-Democrat.

Acesta era al doilea pas. După ce stabilise o bază amicală, îi reamintea lui Frunze de idealismul său din tinereţe.

— Acea experienţă m-a convins că socialismul democratic nu funcţionează, spuse Frunze. Am fost complet neputincioşi în faţa naziştilor. A fost nevoie de intervenţia Uniunii Sovietice pentru a-i opri.

Era adevărat şi Volodea era mulţumit că Frunze realiza asta; dar, mai important de-atât, remarca demonstra că ideile politice ale lui Frunze nu se schimbaseră după ce ajunsese să cunoască bunăstarea din America.

Alice rosti:

— Noi voiam să bem ceva la un bar de după colţ. Foarte mulţi oameni de ştiinţă obişnuiesc să meargă acolo vineri seara. Vrei să vii cu noi?

Ultimul lucru pe care şi-l dorea Volodea era să fie văzut în public cu soţii Frunze.

— Nu ştiu ce să zic, zise el.

De fapt, deja stătuse cam mult cu ei în restaurantul acela. Era momentul să treacă la al treilea pas: trebuia să-i reamintească lui Frunze de vina cumplită ce apăsa asupra sa. Se aplecă în faţă şi îşi coborî glasul:

— Willi, ştiai că americanii aveau de gând să arunce bombe nucleare asupra Japoniei?

Urmă o pauză îndelungată. Volodea îşi ţinu răsuflarea – paria totul pe faptul că Frunze era ros de remuşcări.

O clipă se temu că mersese prea departe. Frunze părea gata să izbucnească în lacrimi. Apoi, omul de ştiinţă trase adânc aer în piept şi îşi veni în fire.

— Nu, nu ştiam, zise el. Niciunul dintre noi n-a ştiut.

Alice interveni supărată:

— Noi am presupus că armata americană dorea să facă un soi de demonstraţie a puterii bombei, ca o ameninţare care să-i determine pe japonezi să capituleze mai repede.

Deci ea ştiuse de bombă de la bun început, remarcă Volodea. Asta nu era o surpriză: bărbaţilor le este greu în general să păstreze asemenea secrete faţă de soţiile lor.

— Deci ne aşteptam la o deflagraţie la un moment dat, pe undeva, continuă ea. Însă ne închipuiam că vor distruge vreo insulă nelocuită sau vreo bază militară cu multe arme şi foarte puţini oameni.

— Asta s-ar fi putut justifica, confirmă Frunze. Dar… Vocea îi scăzu, până ajunse o şoaptă: Nimeni nu credea că o vor arunca peste un oraş, omorând optzeci de mii de bărbaţi, femei şi copii.

Volodea încuviinţă.

— M-am gândit eu că aşa vezi lucrurile, rosti el, deşi în realitate sperase asta din tot sufletul.

Frunze zise:

— Cine n-ar face-o?

— Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare şi mai importantă.

Acesta era al patrulea pas.

— O vor face din nou? continuă el.

— Nu ştiu, răspunse Frunze. Ar putea. Dumnezeu să mă ierte, dar ar putea! Volodea îşi ascunse satisfacţia. Îl făcuse pe Frunze să se simtă responsabil şi pentru folosirea pe viitor a armelor nucleare, nu doar pentru ce se întâmplase până atunci. Dădu din cap şi spuse:

— Şi noi credem la fel.

Alice întrebă imediat:

— Care noi?

Femeia era ageră şi trecută probabil prin mai multe decât soţul ei. Ar fi fost greu de dus de nas, aşa că Volodea decise nici să nu încerce. Trebuia să rişte să fie sincer cu ea.

— O întrebare justă, zise el. Şi nu am bătut atâta drum ca să-mi păcălesc un vechi prieten. Sunt maior în Serviciul de Informaţii al Armatei Roşii.

Cei doi se holbară la el. Mai mult ca sigur că luaseră deja în calcul această posibilitate, dar erau surprinşi de mărturisirea lui francă.

— Trebuie să vă spun ceva, continuă Volodea. Ceva extrem de important. Putem discuta într-un loc mai discret?

Cei doi păreau să ezite. Apoi, Frunze rosti:

— În apartamentul nostru?

— Probabil că cei de la FBI l-au înţesat deja cu microfoane.

Frunze avea deja o anumită experienţă în clandestinitate, însă Alice fu şocată.

— Chiar crezi asta? zise ea pe un ton sceptic.

— Da. Am putea ieşi din oraş?

Frunze spuse:

— Există un loc unde mai mergem câteodată seara ca să admirăm asfinţitul.

— Perfect. Duceţi-vă în maşină, urcaţi şi aşteptaţi-mă. Ies şi eu în câteva minute.

Frunze achită nota şi plecă împreună cu Alice, iar Volodea ieşi după ei. Cât merse până la maşină, se asigură că nu era nimeni pe urmele sale. Ajunse la Plymouth şi urcă. Stăteau toţi trei pe bancheta din faţă, în stil american. Frunze ieşi din oraş.

O luară pe un drum de ţară care ducea pe culmea unei mici coline. Frunze opri maşina. Volodea le făcu semn să coboare şi îi conduse la vreo sută de metri de maşină, în caz că ar fi fost microfoane şi în aceasta.

Admirară peisajul stâncos, cu tufăriş, ce se întindea spre asfinţit, apoi Volodea trecu la al cincilea pas.

— Noi credem că următoarea bombă nucleară va fi aruncată undeva în Uniunea Sovietică.

Frunze încuviinţă.

— Doamne fereşte, dar probabil că ai dreptate.

— Iar noi nu putem face absolut nimic în această privinţă, adăugă Volodea, mergând în continuare pe aceeaşi idee. Nu ne putem lua nicio precauţie, nu putem ridica nicio barieră,