America şi o prevenise într-un fel. Ellie avea să vîndă cîte ceva din ceea ce poseda în America, din moment ce se hotărîse să trăiască în Anglia, dar în acelaşi timp urma să-i mărească şi suma pe care i-o vărsa Corei aşa încît aceasta din urmă să poată locui acolo unde îi făcea plăcere. Nimeni nu pomeni de soţul Corei. Am priceput că o întinsese undeva în celălalt capăt al lumii şi că n-o făcuse singur. După toate probabilităţile un nou divorţ se contura la orizont. De data aceasta însă, nu pensie alimentară ar fi dorit Cora. Ultima căsătorie fusese făcută cu un bărbat mult mal tînăr decît dînsa pentru care atracţia carnală cîntărise mai mult decît banul.

Cora dorea acea sumă pe care Ellie urma să i-o ofere. Era o femeie cu gusturi extravagante. Fără îndoială că bătrînul Lippincott îl spusese destul de clar că pensia pe care i-o acordau ei putea oricînd să fie tăiată, dacă Ellie hotăra acest lucru, sau dacă Cora se pierdea prea mult în a-l critica pe noul soţ al Elliei.

Vărul Reuben sau Unchiul Reuben nu-şi făcuse apariţia, îi scrise în schimb Elliei o scrisoare plăcută, neceremonioasă, dorindu-i multă fericire, dar arătîndu-se rezervat în privinţa hotărîrii Elliei de a se stabili în Anglia. „Dacă nu vei putea să te obişnuieşti vino repede în America. Să nu crezi că nu te vom primi cum se cuvine. Oricum vei fi primită de Unchiul tău Reuben”.

— Sună destul de frumos, am zis eu Ellei.

— Da, îmi răspunse cu un ton destul de meditativ. Nu era, se vede treaba, destul de convinsă de acest lucru.

— Ţii la vreunul dintre ei, Ellie? am întrebat, sau e o întrebare pe care nu trebuia s-o pun?

— Bineînţeles că poţi să mă întrebi orice. Şi totuşi nu-mi răspunse imediat. Pe urmă o făcu, cu un fel de hotărîre în voce. Nu, nu cred că ţin la vreunul din ei. Sună poate caraghios, dar cred că e aşa pentru că de fapt nu-mi sînt foarte apropiaţi, nu-mi aparţin. Sînt rude de departe. Nu-mi sînt chiar rude de sînge. Mi-am iubit tatăl sau, mai bine zis, ce-mi aminteam din el, dar cred că a fost un bărbat slab şi cred că bunicul a fost dezamăgit de dînsul pentru că nu se prea pricepea la afaceri. Nici n-a vrut să se implice în afaceri. Îi plăcea să se ducă în Florida la pescuit şi alte treburi de-astea. Şi pe urmă s-a însurat cu Cora, iar mie nu mi-a prea plăcut Cora şi nici Cora pe mine, din această pricină. Nu-mi amintesc nimic de mama. Mi-au plăcut Unchiul Henry şi Unchiul Joe. Erau veseli. Mult mai veseli decît tata. Tata a fost, cred eu, un om liniştit şi de fapt trist. Dar unchii mei se bucurau de viaţă. Unchiul Joe era niţel cam sălbatic şi asta pentru că avea bani. Oricum, el e cel care a avut accidentul de maşină în timp ce Unchiul Henry a fost omorît în război. Bunicul era deja bolnav atunci şi a fost o lovitură puternică pentru el să-şi piardă toţi băieţii. Nu-i plăcea Cora şi nu-i păsa prea mult nici de ceilalţi. De Unchiul Reuben, de pildă. Spunea că nu ştii la ce să te aştepţi din partea lui. De aceea a făcut ce-a făcut şi banii acestuia au ajuns în custodie. A donat o mulţime spitalelor şi muzeelor. I-a aranjat destul de bine şi pe Cora şi pe bărbatul fetei lui, Unchiul Frank.

— Dar cea mai mare parte a lor ţi-a revenit ţie, nu-i aşa?

— Da. Şi asta l-a îngrijorat niţel. Şi-a dat toată osteneala ca să ajungă să fie plasaţi bine şi după moartea lui.

— De Unchiul Andrew şi de dl. Stanford Lloyd. Un avocat şi un bancher.

— Da. Presupun că nu i-a trecut prin minte că pot foarte bine să mă descurc şi singură în această privinţă. Toată problema a fost că nu mi-a permis accesul decît la vîrsta de douăzeci şi unul de ani. De fapt ar fi putut să-i păstreze în custodie pînă cînd împlineam douăzeci şi cinci. Cred că motivul a fost că eram fată.

— E curios, am răspuns, eu credeam că este tocmai invers.

Ellie dădu din cap.

— Nu, zise ea, cred că bunicul gîndea că bărbaţii tineri erau impetuoşi şi că blondele, ţesînd planuri diabolice, puteau pune mîna pe el. Sînt convinsă că el credea că ar fi un lucru bun ca ei să aibă timp să-şi domolească avîntul, să-şi trăiască tinereţea. Parcă aşa se spune în Anglia, nu-i aşa? Mie mi-a spus o dată: „Dacă o fată nu are minte la douăzeci şi unu de ani, atunci n-o să aibă deloc. Nu are rost să o facem să aştepte pînă la douăzeci şi cinci. De va fi să fie o proastă va fi şi de atunci încolo”. Si mi-a mai spus, Ellie se uită la mine şi zîmbi: „Că el credea că nu sînt o proastă. A spus... S-ar putea să nu ştii multe despre viaţă dar al bun simţ, Ellie. Şi cunoşti oamenii. Cred că te vei descurca”.

— Nu cred că m-ar fi plăcut, am zis gînditor.

Ellie era o fiinţă cinstită. Nu încercă să mă liniştească spunîndu-mi altceva decît adevărul.

— Nu, zise ea, cred că ar fi fost mal degrabă îngrozit. Asta la început. Pe urmă ar fi trebuit să se obişnuiască.

— Sărmană Ellie, am zis eu deodată.

— De ce spui asta?

— Ţi am mai spus-o o dată. Îţi aminteşti?

— Da. Mi-ai spus „sărmană micuţă bogată!” Aveai foarte multă dreptate.

— De data asta nu are acelaşi sens, am replicat eu. N-am vrut să spun că erai sărmană pentru că aveai de fapt bani. Cred c-am vrut să spun – am ezitat o clipă. Ai prea mulţi oameni în jur. Prea mulţi se învîrtesc de jur împrejurul tău. Prea mulţi cei care vor cîte ceva de la tine, dar cărora nu le pasă cîtuşi de puţin de tine. E adevărat, nu-i aşa?

— Cred că unchiului Andrew îi pasă de mine, zise Ellie puţin pe