— Vin şi cerşesc, nu i aşa? împrumută, chipurile, bani, vor favoruri. Vor să-i scoţi din încurcături şi tot de-astea. Se ţin de tine, se ţin scai!

— Presupun că este destul de normal, zise Ellie calm, dar am terminat cu ei acum. Voi trăi aici, în Anglia. N-o să-i mai văd prea mult.

Nu avea dreptate in privinţa asta, desigur, dar încă nu-şi dăduse seama. Stanford Lloyd a venit mai tîrziu din proprie iniţiativă. A adus o mulţime de documente şi hîrtii pentru Ellie ca să le semneze şi a vrut acordul ei în privinţa unor investiţii. A vorbit cu ea despre investiţii şi proprietăţi pe care le deţinea, dispoziţiile pe care bunicul ei le lăsase. Nu înţelegeam o iotă din toate cîte le înşira. N-aş fi putut s-o ajut într-un fel sau s-o sfătuiesc. Pe de altă parte n-aş fi fost în stare să-l opresc nici pe Stanford Lloyd dacă ar fi vrut s-o înşele. Speram ca acesta să n-o facă, dar acum puteam să ştiu acest lucru dacă nu mă pricepeam la nimic?

Era ceva în legătură cu Stanford Lloyd care era prea grozav ca să fie adevărat. Era bancher şi arăta a bancher. Era un bărbat frumos, deşi nu mai era tînăr. Faţă de mine era foarte politicos, deşi în gîndul lui numai de bine nu-mi zicea, dar încerca să n-o arate.

— Ei bine, am spus eu cînd în sfîrşit s-a hotărît să plece, ăsta a fost ultimul din buchet.

— Nu prea-ţi pasă de ei, nu-i aşa?

— Cred că mama ta vitregă, Cora, e cea mai făţarnică stîrpitură pe care am văzut-o vreodată. Îmi pare rău, Ellie, nu trebuia să spun aşa ceva.

— De ce nu, dacă este ceea ce crezi tu? Presupun că nici nu eşti departe de adevăr.

— Trebuie să fi fost tare singură, Ellie, am adăugat eu.

— Da, am fost. Am cunoscut fete de vîrsta mea. Am mers la o şcoală foarte căutată dar n-am fost niciodată liberă. Dacă mă împrieteneam cu cineva, pînă la urmă tot mă despărţeau de persoana respectivă şi împingeau pe alta în loc. Ştii xeva? Totul era condus după registrul social. Dacă aş fi ţinut într-adevăr la cineva, aş fi făcut scandal, dar n-am ţinut la nimeni. Nu mi-a păsat cu adevărat de nimeni. Pînă cînd a apărut Greta, şi atunci totul a fost altceva. Pentru prima dată cineva se interesa de mine. Era minunat. Faţa-i căpătă o altă lumină.

— Aş vrea, am zis în timp ce mă întorceam spre fereastră.

— Ce-ai vrea?

— Oh, nu ştiu... Aş vrea poate să nu fii chiar atît de dependentă de Greta. Nu e bine să Depinzi atît de cineva.

— Nu-ţi place Greta, Mike, zise Ellie.

— Ba da, am protestat eu repede. Pe cuvînt că spun adevărul. Dar trebuie să-ţi dai seama, Ellie, că ea este o străină pentru mine. Presupun că sînt un pic gelos pe ea, hai să spun lucrurilor pe nume. Sunt un pic gelos pentru că tu şi ea aţi fost atît de apropiate şi eu n-am înţeles asta mai înainte.

— Nu fi gelos. E singura persoană care a fost bună cu mine, căreia i-a păsat de mine – pînă să te întîlnesc pe tine.

— Dar m-ai întîlnit, am zis tu. şi ţe-ai măritat eu mine. Şi pe urmă am repetat ce-am spus înainte. Şi o să trăim fericiţi de-a pururi.

13

Mă tot străduiesc, deşi îmi dau seama că asta nu înseamnă prea mult, să ofer o imagine a oamenilor care au apărut în vieţile noastre: adică cei care au apărut în viaţa mea, pentru că erau deja prezenţi in viaţa Elliei. Greşeala noastră a fost că am crezut că au ieşit din existenţa ei. Şi nu era aşa. Şi nici nu aveau de gînd s-o facă. Oricum nu ne-am dat seama de acest lucru atunci.

Latura engleză a vieţii noastre avea să fie următorul eveniment care să ne ocupe timpul. Casa noastră se terminase, Santonix ne trimise o telegramă. Ne spusese să mai aşteptăm o săptămînă şi pe urmă apăru telegrama. Scria: Veniţi mîine.

Călătorirăm cu maşina şi ajunserăm la apus. Santonix auzi maşina şi ne ieşi în întîmpinare, stînd în prag. Cînd m-am uitat la casa noastră în mine s-a mişcat ceva, m-a stîrnit într-atît încît parcă trebuia să-mi iasă prin piele! Era casa mea – şi o aveam în sfîrşit. I-am strîns braţul Elliei.

— Vă place? zise Santonix.

— E nemaipomenită! am rostit. Era un caraghioslîc ce spuneam, dar el înţelese ce voiam să zic.

— Da, răspunse el, e cel mal bun lucru pe care l-am făcut... V-a costat o groază de bani, dar merită fiecare leţcaie. M-am întrecut pe mine însumi, dar am şi depăşit toate estimările. Ei, haide Mike, continuă el, ia-o în braţe şi trece-o pragul. Asta se face cînd îţi aduci acasă mireasa!

Am roşit şi apoi am ridicat-o pe Ellie – era ca fulgul de uşoară – şi am purtat-o, aşa cum mi-a sugerat Santonix, peste prag. Şi pe cînd o făceam, m-am împiedicat un pic şi l-am văzut pe Santonix încruntîndu-se.

— Ei, iată-vă în cuibul vostru, zise Santonix, fii bun cu ea, Mike. Ai grijă de ea. Fereşte-o de rău. Nu e în stare să aibă grijă singură de ea. Deşi crede că poate.

— De ce mi s-ar întîmpla vreun rău? zise Ellie

— Pentru că trăim într-o lume rea cu oameni răi, zise Santonix, şi pentru că în jurul tău se învîrtesc cîţiva dintre aceştia, fetiţo. Am văzut eu unul sau chiar doi. Pînă şi aici. Au venit să adulmece, să miroasă ca nişte şobolanii ce sînt. Să-mi ierţi sinceritatea, dar cineva trebuia s-o spună.

— Nu ne vor deranja, şopti Ellie, s-au întors toţi în America.

— S-ar putea să ai dreptate, răspunse Santonix, dar sînt numai la cîteva ore de călătorit cu avionul.

Îi puse mîinile pe umeri. Erau foarte albe şi subţiri. Arăta teribil de bolnav.

— Aş avea eu însumi grijă de tine, copilă, dacă aş