— Lasă-i în pace pe ţigani cu prevestirea lor, Santonix, am zis eu şi mai bine arată-ne casa, centimetru cu centimetru.

Ne-a plimbat peste tot. Cîteva dintre încăperi erau încă goale, dar cea mai mare parte a lucrurilor pe care le cumpărasem, tablouri, mobilă şi perdele erau acolo.

— Dar nu i-am pus un nume, spuse Ellie de-o dată. Nu putem să-i zicem „Turnurile” pentru că e un nume ridicol. Care era celălalt nume pe care mi l-ai spus o dată? se întoarse ea spre mine. „Moşia Ţiganului”, nu-i asa?!

—N-o s-o numim aşa, am zis eu tăios. Nu-mi place numele.

—Totdeauna va fi numită aşa prin partea locului, zise Santonix.

— Sînt o mulţime de oameni superstiţioşi pe aici, am zis eu.

Şi apoi ne-am aşezat pe terasă privind peisajul şi apusul soarelui şi ne-am gîndit ce nume să-i dăm casei. Era un fel de joc. Am început destul de serios şi pe urmă am ajuns la o serie de cuvinte caraghioase precum: „Sfîrşitul Călătoriei”, „Încîntarea Inimii”, sau nume de case de odihnă precum „Vedere la mare”, „Pinii”. Se făcu deodată frig şi întuneric şi noi intrarăm. N-am tras draperiile, am închis numai ferestrele. Ne adusesem provizii. A doua zi urma să sosească grupul servitorilor pe care îi angajaserăm la preţuri destul de pipărate.

— S-ar putea să nu le placă şi să spună că locul e singuratic şi să plece a doua zi, zise Ellie.

— Şi atunci o să le dai dublu salariu ca să stea, zise Santonix.

— Chiar crezi, răspunse Ellie, că oricine poate fi cumpărat? Spuse asta rîzînd.

Cumpărasem pâté en croûte şi adusesem cu noi pîine franţuzească şi creveţi. Ne-am aşezat la masă rîzînd şi, mîncînd, sporovăiam de zor. Pînă şi Santonix arăta altfel, puternic şi plin de viaţă, iar privirea lui avea parca o licărire sălbatică.

Şi totul se întîmplă deodată. O piatră ţîşni prin fereastră înăuntru şi ateriză pe masă. Sparse un pahar şi un ciob de sticlă îi atinse obrazul Elliei. Pentru o secundă am rămas paralizaţi, apoi am sărit de-am închis fereastra şi am ieşit pe terasă. Nu se vedea nici ţipenie de om. H-am întors în cameră.

— Am luat un şerveţel şi m-am aplecat asupra Elliei ca să şterg o urmă de sînge ce o văzusem curgîndu-i pe obraz.

— Te-a rănit... Dar nu e mare lucru, iubito. O zgîrietură de la un ciob de sticlă.

Ochii mei îi întîlniră pe ai lui Santonix.

— De ce să fi făcut asta? îngăimă Ellie. Părea hipnotizată.

— Nişte băieţi, probabil, am zis eu, tineri fără căpătîi. Au aflat pesemne că ne vom stabili aici. Aş spune că ai avut noroc că au aruncat numai cu pietre. Ar fi putut să tragă şi cu puşca sau ceva de acest gen

— Dar de ce să ne facă asta? De ce?

— Nu ştiu, am zis. O fi numai o manifestare a sălbăticiei.

Deodată Ellie se ridică. Zise:

— Sînt înspăimîntată. Mi-e frică.

— O să aflam mîine, am mai spus. Nu prea ştim mare lucru despre oamenii de pe aici.

— Să fie oare pentru că noi sîntem bogaţi şi ei sînt săraci? se întrebă Ellie cu voce tare.

De fapt nu mă întreba pe mine, ci pe Santonix ca şi cum el ar fi ştiut răspunsul.

— Nu, zise Santonix răspicat, nu cred că ar fi asta...

Şi Ellie continuă:

— E pentru că ne urăsc... Îl urăsc pe Mike şi pe mine. De ce? Pentru că sîntem fericiţi?

Şi din nou Santonix dădu din cap.

— Nu, continuă şi Ellie parcă dîndu-i dreptate, e altceva. Ceva ce noi nu ştim. Moşia Ţiganului. Oricine are de gînd să trăiască aici e nedorit. Persecutat chiar. S-ar putea să reuşească chiar să ne facă să plecăm de aici...

I-am turnat un pahar cu vin şi i l-am dat.

— Te rog, Ellie am implorat-o. Nu spune asemenea lucruri. Bea asta. E o neghiobie ce s-a întîmplat, o tîmpenie, în definitiv poate o manifestare a zburdălniciei.

— Mă întreb dacă e asta. zise Ellie, mă întreb... Se uita ţintă la mine. Cineva încearcă să ne alunge de aici, Mike. Să ne alunge din casa pe care am construit-o, pe care o iubim.

— Dar n-o să-i lăsăm să ne alunge, am răspuns eu şi am adăugat. O să am grijă de tine. Nu ţi se va întîmpla nimic.

Se uită din nou la Santonix,

— Ar trebui să ştii, zise ea, ai fost aici în perioada lucrărilor. Ţi-a spus cineva ceva? Au mai aruncat pietre? S-au amestecat în treburile de construcţie?

— Ne-am putea gîndi la ceva, zise Santonix.

— Au fost accidente?

— Totdeauna apar accidente cînd e vorba de construirea unei case. Dar nimic serios sau tragic. Un om cade de pe o bîrnă, altcineva scapă o greutate pe piciorul unei alte persoane, altcineva se înţeapă la o mînă şi se infectează.

— Nimic altceva? Nimic care să fi fost făcut intenţionat?

— Nu, răspunse Santonix, nu, ţi-o jur.

Ellie se întoarse la mine.

— Ţi-aminteşti de ţiganca aceea bătrînă, Mike. Cît de bizară era în ziua aceea, cum încerca să mă prevină să nu vin aici.

— Cred că e niţel cam nebună, cam sărită de pe fix.

— Am construit pe Moşia Ţiganului, continuă Ellie. Am făcut ce ne-a spus să nu facem. Apoi dădu din picior. N-o să-i las să mă alunge. N-o să las pe nimeni să mă alunge!

— Nimeni n-o să ne-alunge, am rostit eu. O să fim fericiţi aici.

Amîndoi ne-am rostit vorbele ca o provocare adresată sorţii.

14

Aşa a început viaţa noastră pe Moşia Ţiganului. N-am mai găsit un alt nume pentru casă. Prima seară petrecută aici ne-a rămas vie în amintire.

— O s-o numim Moşia Ţiganului, zise Ellie, numai aşa ca să le arătăm! Un fel de provocare, ce părere ai? Moşia noastră şi la naiba cu prezicerile ţiganilor.

Era din nou în buna ei dispoziţie obişnuită şi devenirăm foarte curînd ocupaţi cu aranjarea casei ca şi cu descoperirea împrejurimilor şi a vecinilor. Ellie şi cu mine ne duserăm şi la căsuţa bătrînei ţigănci Am crezut că ar fi bine dacă