am găsi o săpînd în curte. Singura dată cînd Ellie o văzuse, fusese acea după-amiază cînd ne spusese norocul Dacă Ellie ar vedea-o săpînd cartofi, de exemplu, ca o bătrînă obişnuită care se gospodărea singură... dar n-o văzurăm. Casa era închisă. Am întrebat dacă murise cumva dar vecina care îmi răspunse clătină din cap.

— Trebuie să fie plecată, zise. Pleacă din cînd în cînd. La urma urmelor e o ţigancă. De asta nu poate să stea în casă. Rătăceşte şi pe urmă se întoarce. Şi se bătu cu degetul pe frunte. „Nu prea e-n regulă înăuntru”.

Şi încercînd să-şi stăpînească curiozitatea feminină:

— Veniţi de la casa nouă de pe deal, nu-i aşa, cea care tocmai s-a construit?

— Aşa e, am răspuns eu, tocmai am venit azi-noapte.

— E un loc nemaipomenit, zise ea. Toţi ne-am dus să ne uităm în timp ce se construia. E ceva nou să vezi o casă ca asta acolo unde erau înainte copacii aceia întunecaţi. Şi pe urmă cu o voce destul de sfioasă se adresă Elliei: Eşti americancă, nu-i aşa, după cîte am auzit.

— Da, zise Ellie, sînt americancă – sau mai degrabă am fost – pentru că acum sînt măritată cu un englez şi deci sînt englezoaică.

— Şi aţi venit aici să vă stabiliţi şi să locuiţi, nu-i aşa?

Am răspuns că aşa era.

— Ei bine, sper să vă placă, zise ea cu o voce în care se simţea îndoiala.

— De ce ar fi altfel?

— Ei, e un loc singuratic. Nu tuturor le place să trăiască în locuri singuratice, printre copaci.

— Moşia Ţiganului, zise Ellie.

— Ah, îi ştiţi numele dat de oameni din partea locului, deci? Dar casa care a fost înainte acolo se numea „Turnurile”. Nu ştiu de ce. Nu avea nici un turn, cel puţin eu nu le-am prins.

— Cred că „Turnurile” e un nume caraghios, zise Ellie. Noi o vom numi „Moşia Ţiganului”.

— Va trebui să anunţăm la poştă sau nu vom primi nici o scrisoare, am sugerat eu.

— Aşa e, nu vom primi scrisori dacă nu vom anunţa.

— Deşi dacă stau să mă gîndesc mai bine, am zis, chiar ar avea importanţă, Ellie? N-ar fi mai frumos dacă n-am primi nici o scrisoare?

— S-ar putea să iasă încurcături, zise Ellie. Nu am fi în stare să ne verificăm nici măcar facturile.

— Asta chiar că ar fi ceva, am zis eu.

— N-ar fi bine deloc, răspunse Ellie. Furnizorii ar veni şi ar trage aici. Oricum, adăugă ea, nu mi-ar plăcea să nu primesc nici o scrisoare. Vreau să am veşti de la Greta.

— Las-o pe Greta, am zis eu. Hai să ne continuăm explorarea.

Şi am mers prin Kingston Bishop. Era un sat frumos, cu oameni arătoşi prin magazine. Nu era nimic sinistru prin partea locului. Personalul nostru de serviciu nu fu prea încîntat de locurile acelea, însă aranjarăm destul de repede ca maşini închiriate să-i ducă în zilele lor libere la cea mai apropiată staţiune de pe litoral sau la Market Chadwell. Nu erau entuziasmaţi de peisajul din jurul casei, dar nu dăduseră atenţie superstiţiilor locului, I-am şi spus Elliei că nimeni nu putea să spună că ar bîntui stafii pen tru că era o construcţie de-abia ridicată.

— Nu, zise Ellie. nu e vorba de casă. Nu e nimic rău în legătură cu ea. E vorba de împrejurimi. E vorba de drum şi de curba care o ia printre copaci şi de păduricea întunecată unde bătrîna stătea şi m-a făcut să tresar, în ziua aceea.

— Ei bine, la anul, spusei, am putea tăia copacii şi am putea planta trandafiri sau altceva.

Şi am continuat să ne facem planuri.

Greta veni şi stătu cu noi un week-end. Era entuziasmată de casă şi ne felicita în legătură cu mobila, cu tablourile şi culorile alese. Era foarte plină de tact. După weekend zise că nu vrea să-i deranjeze pe tinerii însurăţei mai mult, aşa că se întorcea la slujba ei.

Elliei îi făcu plăcere să-i arate casa. Puteam să-mi dau seama cît de mult ţinea Ellie la ea. Am încercat să mă port foarte politicos şi apropiat, dar mi-a părut bine cînd Greta s-a înapoiat la Londra, pentru că şederea ei cu noi a fost o permanentă apăsare pentru mine.

Trecuseră cîteva săptămîni de cînd localnicii ne acceptaseră, de cînd făcuserăm cunoştinţă şi cu Dumnezeu. Veni într-o după-amiază să ne facă o vizită. Ellie şi cu mine ne certam din pricina unui strat de flori cînd servitorul nostru, puţin cam apretat după opinia mea, ieşi să ne anunţe că Maiorul Phillpot era în sufragerie. Şi atunci i-am spus Elliei la ureche, „Dumnezeu!” Mă întrebă ce vroiam sa spun prin asta.

— Ei, localnicii îl numesc aşa, am zis eu.

Aşa că am intrat şi am dat de Maiorul Phillpot. Era o persoană plăcută, dar greu de definit, cam în jurul vîrstei de şaizeci de ani. Purta haine provinciale, destul de sărăcăcioase; era cărunt, iar părul i se aduna în vîrful capului şi deasupra buzei superioare avea o mustaţă destul de zbîrlită. Îşi scuză nevasta că nu a putut să vină şi ea să ne vadă. Era şi invalidă pe de-asupra, zise el. Se aşeză şi sporovăi cu noi o vreme. Nu spuse nimic deosebit sau interesant. Se pricepea să-i facă pe interlocutori să se simtă bine. Atinse o mulţime de subiecte. Nu puse nici o întrebare indiscretă, dar îşi dădu seama imediat cum să conducă conversaţia pentru a ne face plăcere.

Mie îmi pomeni despre nişte curse care se anunţau, iar Elliei despre aranjarea unei grădini şi ceea ce ar fi nimerit pentru solul din regiune. Fusese în America o dată sau de două ori. Îşi dădu seama că dacă Elliei nu-i prea păsa de curse, în schimb îi plăcea să călătorească. Îi spuse că dacă avea de gînd să ţină cai, ar fi putut să urmeze o cărăruie printre pinii care ne înconjurau pentru a ieşi pe o porţiune de teren întins unde ar fi putut galopa. Pe urmă ajunserăm la subiectul casei noastre şi al zvonurilor despre Moşia Ţiganului,

— Văd că-i ştiţi numele dat de oamenii de aici, zise el,