înţelege că putem coexista cu toatele. Cum raţionalitatea sistemului şi raţionalitatea acţiunii nu sunt acelaşi lucru, ca Degeţici agente autonome putem să relaţionăm una cu alta prin raţionalitatea comunicativă şi să dezvoltăm acorduri reciproce.

— Hei, nu ştiu despre ce vorbeşte, dar sunt întru totul de acord, spune Mica Domnişoară Practică.

Nu pot să-mi cred urechilor. Mi-am închipuit mereu că membrele Corului Vocilor Discordante sunt, ei bine, discordante, dar se pare că puciul le-a reconciliat.

Abia atunci mă uit la Doamna Derviş, care stă încă pe podea cu o expresie gânditoare şi o privire îngrijorată. E singura care nu poartă haine militare.

— Dar ea? şoptesc.

Întrebarea le stânjeneşte pe torţionarele mele. După o tăcere apăsătoare, Milady Cehoviana Ambiţioasă îmi dă un răspuns.

— Din nefericire, Doamna Derviş n-a fost de acord cu lovitura noastră de stat de la miezul nopţii. În ciuda tuturor eforturilor noastre, nu am reuşit s-o convingem să se răzgândească. Ne-a spus că n-o să ni se pună împotrivă şi nici n-o să ne stea în cale, dar că nici n-o să ne sprijine, în niciun fel de împrejurări.

— Şi de ce e încătuşată? întreb.

— Păi, e numai vina ei, pe cuvânt. A încercat să pună la cale un protest paşnic, aşezându-se la picioarele noastre ca un Gandhi cu turban, şi nu ne-a lăsat altă alegere decât s-o arestăm.

— E prizonieră politică acum, adaugă Domnişoara Cinica Doctă.

Nu pot să-mi cred urechilor. Degeţicile mele au luat-o razna şi nu ştiu cum să le controlez – mă rog, dacă am făcut-o vreodată. Vreau să vorbesc între patru ochi cu Doamna Derviş, însă va trebui să aştept momentul potrivit.

Un val de tăcere acoperă încăperea: militaristele măsoară podeaua cu pasul, pacifista încătuşată stă pe podea, iar eu mă holbez la podea. În cele din urmă, Mica Domnişoară Practică se apropie de mine cu un plic.

— Ce-i asta? întreb.

— Biletul tău de avion. Pleci mâine. Ar putea fi o idee bună să te-apuci să-ţi faci bagajele. Am întocmit o listă cu lucrurile pe care trebuie să le iei cu tine.

— Atât de curând? Dar unde mă duc? Ce bursă am câştigat? Nu ştiu nimic!

Răspunsul mi-l dă Milady Cehoviana Ambiţioasă.

— La nouăzeci de minute de Boston e un frumos colegiu care se numeşte Mount Holyoke. Acolo te duci. Într-un campus numai pentru fete!

Domnişoara Cinica Doctă intervine plină de mândrie:

— Ai câştigat o bursă acordată unui număr restrâns de artiste, scriitoare şi profesoare din întreaga lume. E un centru intelectual plin de viaţă, ai să vezi.

După asta, nu mai pot dormi. Instinctul mă îmboldeşte să-mi iau zborul spre capătul lumii de cum se face dimineaţă, însă cât de departe aş putea fugi de acele voci interioare? Pe când curajul mi se topeşte precum ceara încinsă, stau acolo, încordată şi vigilentă, privind cum răsare soarele. În lumina aceea puternică, toate lucrurile din preajmă par să se evapore rapid – noaptea, numele, locurile…

Atunci ştiu, în trupul şi în sufletul meu, că vara s-a sfârşit. Nu treptat şi pe nesimţite, ci într-o singură clipă, într-un salt cuantic.

Poate că toate verile sunt aşa. Se scurg încet-încet, tihnite şi leneşe, şi chiar când te obişnuieşti cu ritmul lor domol, se sfârşesc brusc, lăsându-te total nepregătit pentru toamna rece.

Tot ce ştiu e că începe un nou anotimp.

 

PARTEA A TREIA Minte contra trup

 

Acolo unde îşi fac veacul zânele

O oră mai târziu, când cele trei femei în uniformă părăsesc încăperea ca să-şi facă bagajele, mă duc s-o salvez pe prizoniera lor. Simţindu-mă ca un erou dintr-un film de război, Salvaţi-l pe soldatul Doamna Derviş, mă strecor spre ea, având grijă să nu fac zgomot.

Cu o pensetă, îi descui cătuşele. Îşi masează încheieturile, aruncându-mi un zâmbet obosit.

— Mulţumesc, drăguţă, murmură.

Odată încheiată Operaţiunea Eliberarea, ne furişăm afară din casă. Eu mă ocup de mers, iar ea îşi iţeşte din când în când capul din geanta mea, unde s-a vârât, ca să se uite în jur. De cum ajungem în stradă, încep să mă plâng.

— Nu pot să cred că îmi fac aşa ceva. Şi-au pierdut minţile? De data asta au sărit calul.

Doamna Derviş mă ascultă cu sprâncenele ridicate, fără să spună un cuvânt.

— Şi acum vor să plec în State. Aşa, din senin, continui. Ştii ce? Poate că ar trebui să punem mâna pe arme, să organizăm o rezistenţă clandestină şi să le răsturnăm de la putere. Asta o să le înnebunească.

— Eu sunt pacifistă. Nu pun mâna pe arme, spune Doamna Derviş. De câte ori te confrunţi cu un adversar, cucereşte-l prin iubire. Aşa ne învaţă Gandhi.

— Cu tot respectul, să nu uităm că domnul Gandhi n-a cunoscut-o pe Milady Cehoviana Ambiţioasă, replic eu.

— Totuşi, un elefant nu poate înghiţi un arici.

— Şi asta a fost tot din Gandhi?

— Ăsta a fost un slogan folosit în Primăvara de la Praga, răspunde Doamna Derviş. În 1968. Dacă poţi spune asta când ai de-a face cu tancurile sovietice, atunci o poţi spune şi când ai de-a face cu orice Degeţică doreşti.

Nu încetează niciodată să mă surprindă sufita asta a mea.

— Uită-te în jur, Elif. Ce vezi? mă întreabă Doamna Derviş.

Trecători grăbindu-se în susul şi-n josul străzii, navetişti stând înlemniţi în picioare în autobuzele pline ochi, comercianţi stradali vânzând copii după genţi de firmă, copii ai străzii spălând parbrizele maşinilor de lux care opresc la semafor, panouri publicitare care fac reclamă la câştiguri uşoare şi la stiluri de viaţă opulente, un oraş plin de nesfârşite contradicţii… Asta văd când mă uit în jur prin Istanbul.

— Bine, acum uită-te la tine, spune Doamna Derviş. Ce vezi?

O femeie sfâşiată lăuntric, pe jumătate orientală, pe jumătate occidentală. O femeie care iubeşte lumea închipuirii mai mult decât pe cea reală; care, an după an, e tot mai epuizată de paradoxuri fără rost, relaţii nepotrivite, iubiri greşite; care încă nu şi-a revenit din trauma de-a creşte fără tată; care frânge inimi şi are inima frântă; căreia îi pasă prea mult de ce cred alţii; care se teme că Dumnezeu n-o iubeşte cu adevărat şi care se simte fericită sau întreagă doar atunci când scrie un roman. Pe scurt, „o personalitate în construcţie”, asta văd când mă uit la mine. Dar limba nu mă lasă să fac o asemenea mărturisire.

Văzându-mi tăcerea stânjenită, Doamna