— Trebuie să accepţi universul ca pe o carte deschisă ce îşi aşteaptă cititorul. Trebuie să citim fiecare zi pagină cu pagină.

Vocea îi e atât de calmă şi mângâietoare, încât mă simt jenată de izbucnirea mea de acum câteva minute.

— Atunci, spune-mi, cum ar trebui să citesc ziua asta?

— O călătorie îţi bate la uşă, răspunde Doamna Derviş, de parcă ar ţine în mână o ceaşcă nevăzută şi mi-ar citi viitorul în desenele din zaţul de pe fund. Dacă nu părăseşti Istanbulul, cele trei Degeţici n-o să-ţi dea pace. O să se lege de tine de dimineaţă până seara.

— Mie-mi spui, zic expirând zgomotos.

— Cred că zilele astea ar trebui să semnezi un tratat de pace cu toate patru, continuă Doamna Derviş. Degeţicile se ceartă atât de mult între ele tocmai pentru că tu te cerţi cu noi. Crezi că unele dintre noi sunt mai merituoase decât altele. Când, de fapt, suntem toate reflexiile tale. Toate patru alcătuim un întreg.

— Vrei să nu fac nicio deosebire între tine şi Milady Cehoviana Ambiţioasă? Dar voi două sunteţi complet diferite!

— Nu trebuie să fim identice. Ea şi cu mine împărtăşim aceeaşi esenţă. Dacă ai putea să înţelegi. Până când îţi vei da seama că fiecare voce interioară este parte din acelaşi cerc, te vei simţi fragmentată. Uneşte-ne pe toate în Una.

— Îmi spui mie să le accept, dar ticăloasele alea au dat o lovitură de stat în timp ce dormeam, pentru numele lui Dumnezeu. Doar o pacifistă ar putea avea încredere într-o tirană. Niciodată n-o să se întâmple invers!

Doamna Derviş încuviinţează cu un zâmbet cald ca o mângâiere.

— Poate.

Mă uit la ea, aşteptând o explicaţie. Atunci îmi spune povestea următoare:

— A fost odată un derviş scump la vorbă. Într-o zi i-a fugit calul. Când au auzit vestea, vecinii au venit să-l vadă. „E groaznic”, au remarcat. „Poate”, a zis dervişul. A doua zi au găsit calul alături de un armăsar splendid. Toată lumea l-a felicitat pe derviş şi a spus că era o veste grozavă. Din nou, dervişul a zis doar: „Poate”. O săptămână mai târziu, încercând să călărească armăsarul, fiul dervişului a căzut şi şi-a rupt piciorul. Vecinii au venit să-i spună cât le părea de rău. „Îngrozitor”, au exclamat în cor. Dervişul a răspuns: „Poate”. În ziua următoare, nişte slujbaşi de stat au venit în sat să strângă tineri pentru a-i trimite la război. Toţi băieţii au fost siliţi să plece, în afară de fiul dervişului, care zăcea în pat cu piciorul rupt. Ei, înţelegi ce-ţi spun? mă întrebă Doamna Derviş.

— Cred că da, răspund.

— Vreau să vezi bursa din Massachusetts nu ca pe ceva care îţi e impus, ci ca pe-o oportunitate. Că rămâi în Turcia sau pleci în Statele Unite nici măcar nu contează. Ce contează într-adevăr e călătoria interioară. Nu în America o să călătoreşti de fapt, ci înăuntrul tău. Priveşte lucrurile în felul ăsta.

Are o seninătate încrezătoare care îmi place. S-ar putea foarte bine să aibă dreptate. Trebuie să învăţ să trăiesc paşnic, deplin, în fiecare zi cu vocile mele interioare. M-am săturat să fiu tot timpul pe picior de război cu ele.

Cu o grabă şi o însufleţire neaşteptate, fac semn unui taxi să oprească.

— Păi, să mergem atunci, spun deschizând portiera.

— Încotro?

— La gară, anunţ radioasă.

— Ai hotărât să pleci în America cu trenul? Întreabă Doamna Derviş chicotind ca pentru sine.

Clatin din cap.

— Vreau doar să simt mirosul trenurilor…

Vreau doar să petrec puţin timp la gară – să trag în nări aroma ei stranie, înţepătoare, mirosul oamenilor care aleargă în toate direcţiile, duhoarea grea a săracilor, cu visurile lor de îmbogăţire, parfumul proaspăt al noilor destinaţii. De câte ori simt nevoia de-a dezlega un mister sau de-a observa lumea, de câte ori nomada din mine se trezeşte la viaţă, acolo mă duc.

Aeroporturile sunt prea sterile, curate şi controlate în comparaţie cu gările, unde pulsează încă inima defavorizaţilor sorţii.

Gara Haydarpaşa e o clădire veche, maiestuoasă, cu prea multe amintiri. Şi, ca multe clădiri vechi, maiestuoase, îşi are djinnii şi zânele ei. Stau cocoţaţi pe ferestrele înalte şi privesc călătorii de dedesubt. Privesc cum se despart soţii, cum se întâlnesc îndrăgostiţii, cum se reunesc familiile, cum îşi iau rămas-bun prietenii… Contemplă cele o mie şi una de nenorociri ale fiilor lui Adam şi fiicelor Evei şi încă ne găsesc enigmatici.

Dacă mergeţi vreodată acolo şi vă opriţi drept în centrul gării, dacă staţi nemişcaţi, cu ochii strâns închişi, în mijlocul zarvei şi ascultaţi, atunci îi puteţi auzi şoptind, pe djinni şi pe zâne… rostind cuvinte stranii, desprinse parcă din poeme, într-o limbă de mult uitată…

Poate, asemenea poetului grec Konstantinos Kavafis, spun şi ei:

Noi locuri nu vei afla şi nici alte mări.

Oraşul te va urma…

Pe-aceleaşi străzi te vei roti{15}.

Femei care îşi schimbă numele

La optsprezece ani am hotărât să-mi schimb numele. Eram în general încântată de numele meu mic, Elif, care e destul de răspândit printre fetele din Turcia şi care înseamnă, la fel ca prima literă a alfabetului otoman, aleph, „înaltă şi zveltă”. Cuvântul poate fi întâlnit în limbile arabă, persană, ebraică şi turcă, deşi din câte ştiu doar în ultima este folosit ca nume feminin. Chiar în anul acela citisem „Aleph” de Borges şi cunoşteam descrierea dată de el cuvântului ca un punct virtual nedetectabil din spaţiu care cuprindea toate celelalte puncte. Nu-i rău, mi-am zis. Păşind înainte cu toată vanitatea tinereţii, chiar îmi plăcea să fiu asemuită cu o literă, deşi aş fi preferat întregul alfabet.

Altfel stăteau lucrurile cu numele meu de familie. Mă deranja că, fiind femei, trebuia să luăm mai întâi numele de familie al tatălui şi apoi pe al soţului. Crescând fără să-mi văd tatăl, nu înţelegeam în ruptul capului de ce trebuia să-i port numele. Cum eram hotărâtă să nu mă căsătoresc niciodată şi, deci, să nu iau numele soţului meu, am tras concluzia că regula numelor de familie pur şi simplu nu mi se aplică.

Am meditat la acest paradox o vreme, când o prestigioasă revistă literară din Turcia a selectat pentru publicare o povestire scrisă de mine. Editorul, un intelectual la vreo patruzeci şi cinci de ani, m-a sunat ca să mă