felicite şi să-mi ureze bun venit în tagma literară, despre care spunea că „nu se deosebeşte absolut deloc de o junglă cu egouri sălbatice”. Înainte să închidă, m-a rugat să-l anunţ dacă voiam să fac vreo schimbare de ultim moment înainte ca revista să intre la tipar.

— Da, am spus pe un ton imperios. Vreau să-mi schimb numele de familie.

— Te căsătoreşti? Felicitări!

— Nu, nu e asta, l-am oprit eu. Am hotărât să-mi iau alt nume de familie.

A chicotit, aşa cum fac oamenii când nu ştiu ce să spună. Apoi a zis, foarte rar şi tare, de parcă ar fi vorbit cu un copil cu deficienţe de auz.

— OK, şi ce nume vrei să publicăm?

— Nu ştiu încă, i-am mărturisit. E o hotărâre pe care-o iei pe viaţă. Trebuie să mă mai gândesc.

La capătul firului s-a lăsat o tăcere stânjenitoare, însă apoi editorul a chicotit iar.

— Păi, sigur, fă-o. Ce rău poate fi în asta? Eşti femeie, n-ai de ce să iei chestia asta prea în serios. Chiar dacă-ţi alegi cel mai poetic nume de familie, tot o să iei până la urmă numele soţului.

— Lasă-mi timp de gândire o zi, l-am rugat. Voi găsi un nume de familie pe care să-l păstrez pentru totdeauna, fie că mă căsătoresc sau nu vreodată.

 

Fiecare nume e o formulă magică. Literele dansează laolaltă, fiecare cu rotirea şi farmecul ei, fiecare o necunoscută în egală măsură cu celelalte, şi împreună plăsmuiesc misterul pe care îl închide în sine numele. Ca o vrăjitoare în întuneric, adăugând literă cu literă, ingredient după ingredient, unitatea de limbaj prin care suntem cunoscuţi aruncă o vrajă asupra noastră. Sunt nume care ne ajută să ne avântăm până în înaltul cerului, aşa cum sunt nume care ne apasă umerii şi ne trag vicleneşte în jos.

Bărbaţii trăiesc fără să simtă vreodată nevoia să-şi schimbe numele de familie. Îşi primesc acreditarea la naştere. Fermă şi stabilă. Îşi moştenesc numele de familie de la taţii şi bunicii lor şi îl trec apoi copiilor şi nepoţilor.

Pe când femeile, fie că îşi dau seama sau nu, sunt nişte nomade din punct de vedere al numelui. Azi au un nume de familie, iar mâine altul. De-a lungul vieţii, femeile completează formularele oficiale în diverse feluri, depun cereri pentru paşapoarte noi şi inventează mai multe semnături. Au un nume de familie cât sunt fete şi altul după căsătorie. Se întorc la numele de fată dacă divorţează – deşi uneori păstrează numele de familie al foştilor soţi din motive practice, ceea ce nu uşurează neapărat lucrurile – şi adoptă unul cu totul diferit dacă se recăsătoresc.

Bărbaţii au tot timpul aceeaşi semnătură. Odată ce găsesc una care li se potriveşte, pot s-o păstreze până la moarte fără să schimbe nici măcar o literă. Pe când femeile au cel puţin o „semnătură veche” şi o „semnătură nouă” şi uneori le încurcă. Semnătura de domnişoară, semnătura de femeie măritată, semnătura de femeie divorţată.

Scriitoarele au trecut şi ele printr-o serie de schimbări de nume. Romanciera otomană Fatma Aliye, de la sfârşitul secolului XIX, şi-a scris de cele mai multe ori romanele şi nuvelele în taină, fiindcă nu voia să-şi supere soţul şi familia cu „moravurile ei independente”. Într-o zi a încetat să-şi mai folosească numele şi şi-a publicat următoarea lucrare sub pseudonimul „O femeie”.

Pentru că asta era. O femeie. Orice femeie. Toate femeile. Să scape de numele ei era ca şi cum ar fi aruncat odgoanele grele care o ţineau legată de ţărm. După ce-a încetat să mai fie doamna Fatma Aliye şi a devenit doar „o femeie”, a fost liberă să navigheze încotro dorea.

În 1950, a apărut în Turcia un roman de dragoste intitulat Fetele{16}, scris de un oarecare Vincent Ewing. Cartea a ajuns rapid un bestseller naţional, bucurându-se de recenzii favorabile în presă. Ciudat e că nimeni nu-l cunoştea pe scriitor. Niciun jurnalist nu reuşise să-i ia vreun interviu. Nu se ştiau despre el decât trei lucruri: că era american, că era creştin şi că era bărbat. Oamenii din Turcia au citit cartea având în minte aceste informaţii.

Anii au trecut. Într-o zi s-a anunţat public că autorul Fetelor era de fapt o tânără turcoaică musulmană. Numele ei era Nihal Yeginobah.

Când a fost întrebată dacă alesese să-şi ascundă identitatea, răspunsul ei a fost uluitor:

„Eu însămi eram foarte tânără când am scris Fetele. Romanul avea o doză considerabilă de erotism care era considerată nepotrivită pentru o femeie tânără ca mine. Aşa că mi-am ales un pseudonim masculin. La vremea respectivă exista mai mult interes pentru romanele traduse. De aceea am hotărât ca autorul romanului meu să fie american. Editorul meu a pretins că era tradus din engleză”.

Publicarea unei cărţi sub un nume masculin tipic, precum „Vincent Ewing”, sau unul generic, precum „O femeie”, ne oferă o armură de protecţie. Avem nevoie de această protecţie chiar mai mult când scriem despre sexualitate, feminitate şi despre trup. Nu ştiu niciun scriitor care să fie măcinat de nelinişte că-şi supără mama (sau bunica sau strămătuşile sau vecinii sau alte rude îndepărtate) dacă scrie un roman care tratează despre erotism sau sex explicit. Dacă există, trebuie să fie foarte puţini. Să-şi facă griji dacă au voie să spună povestea – fie ea personală sau familială – este însă ceva specific scriitoarelor din toată lumea. Asta e presiunea nemărturisită despre care scrie Margaret Atwood în eseul fascinant despre strămătuşile ei. „Presiunea este resimţită cel mai puternic, de către femei, din partea familiei, cu atât mai mult când familia este un grup strâns unit”, spune ea. Din Turcia şi până în Canada, de la societatea industrială la cea postindustrială, femeile care se dedică scrisului transgresează câteva limite nevăzute ale căsătoriei, familiei, clasei şi societăţii. Fiecare transgresare poate fi încă un motiv de a-ţi schimba numele şi de a-ţi ascunde sexul.

Nu degeaba o altă scriitoare faimoasă, poate cea mai mare romancieră a perioadei victoriene, a ales un pseudonim masculin – hotărâta, sclipitoarea, perseverenta Mary Ann Evans, mai cunoscută ca George Eliot. În primul deceniu al secolului XIX, Marea Britanie îşi avea cota ei de scriitoare – însă cele mai multe dintre ele scriau