despre idile, iubiri şi suferinţe din iubire: subiecte considerate potrivite pentru femei. Pe când George Eliot detesta făţiş asemenea cărţi. Voia să scrie de pe picior de egalitate cu bărbaţii. Voia să scrie „ca un bărbat”, nu „ca o femeie”.

Aversiunea lui George Eliot pentru „literatura feminină” era atât de puternică şi de făţişă, încât în 1856 a semnat un articol intitulat „Silly Novels by Lady Novelists”. Acolo a împărţit literatura scrisă de femei în patru categorii, în funcţie de gradul prostiei, şi le-a numit spumosul, prozaicul, piosul şi pedantul. Îmi place să citesc această lucrare extrem de interesantă nu doar ca să-mi fac o idee despre tradiţia literară occidentală, ci şi ca să văd cu câtă cruzime îşi poate critica o scriitoare propriul sex.

Eliot ştia cu siguranţă să iasă în evidenţă printre alte femei. Într-o scrisoare adresată lui Herbert Spencer, biologul şi filosoful, sfida cu îndrăzneală societatea convenţională şi se distanţa de membrele propriului sex: „Presupun că nicio femeie n-a aşternut vreodată pe hârtie o astfel de scrisoare – dar nu mi-e ruşine de ea, fiindcă îmi dau seama că în lumina raţiunii şi-a adevăratului rafinament sunt demnă de respectul şi afecţiunea dumitale, orice ar crede bărbaţii neciopliţi ori femeile vulgare despre mine”.

La fel ca Eliot, surorile Brontë au simţit şi ele nevoia de a-şi remodela numele. Alegând pseudonime care le păstrau iniţialele, Charlotte şi-a luat numele de Currer Bell, Anne pe acela de Acton Bell, iar Emily a devenit Ellis Bell. Era mai uşor să scapi de prejudecăţile împotriva femeilor când aveai un nume androgin. Surorile au jucat acest joc ştrengăresc câtă vreme le-a stat în puteri, singura lor provocare fiind cum să-l înşele pe poştaşul satului când le soseau diverse pachete. Dilema a fost rezolvată asigurându-se că toţi cei cu care corespondau trimiteau scrisorile unui anume „Currer Bell, prin amabilitatea domnişoarei Brontë”.

Altă scriitoare care şi-a ales un pseudonim masculin a fost legendara George Sand, deşi uneori ai senzaţia că s-ar putea să fi vrut pur şi simplu să scape de bagajul numelui ei lung: Amantine-Aurore-Lucile Dupin, baroneasă Dudevant.

George Sand s-a căsătorit cu baronul M. Casimir Dudevant în 1822. Au avut doi copii. Dar curând cuplul s-a despărţit. Sand şi-a salutat starea de independenţă ca pe o eliberare de legăturile sociale. Faptul că era divorţată, singură şi bogată i-a oferit şansa de-a fi mai îndrăzneaţă decât alte femei şi de-a face paşi la care ele nici n-ar fi putut visa.

Sand a început să poarte haine bărbăteşti – un subiect asupra căruia clevetitorii s-au aruncat cu bucurie. Ca aristocrată, era de datoria ei să se îmbrace la patru ace, acordând o importanţă deosebită veşmintelor, exprimării şi manierelor, însă a făcut exact pe dos, alegându-şi haine bărbăteşti comode şi trainice. Predilecţia ei pentru fumatul din pipă a şocat şi mai mult. Într-o epocă în care femeile trebuiau să fie nişte doamne plăcute, sociabile şi nimic mai mult, ea umbla în haine bărbăteşti, cu pipa în gură şi cu mintea plină de idei radicale. Ca un copac înalt care atrage fulgerul, atrăgea atenţia şi mânia. Până la urmă titlul de aristocrată i-a fost retras. Dar nimeni nu i-a putut lua numele pe care şi-l dăduse singură. A fost şi este încă George Sand.

Aşa cum a spus odată Ivan Turgheniev, era „o femeie bună la suflet şi un bărbat curajos!”.

 

Jane Austen s-a îndrăgostit o singură dată. Era un critic aspru al femeilor care se măritau pentru avere, rang sau siguranţă, crezând cu tărie că nu te puteai căsători decât din dragoste. Însă, cu toate că iubea şi era iubită, din pricina diferenţelor de clasă socială, nu i s-a permis să se căsătorească. Îl chema Tom Lefroy – un tânăr care nu avea niciun titlu nobiliar, dar care urma să ajungă într-o zi judecătorul suprem al Irlandei. Într-o scrisoare datată ianuarie 1796 şi adresată surorii ei Cassandra, Austen mărturisea că Tom era iubirea vieţii ei. Dar adăuga îndată: „Când vei primi scrisoarea asta, totul se va fi sfârşit. Îmi dau lacrimile numai la gândul ăsta trist”. Cu inima frântă, s-a retras în colţul ei, în scrisul ei.

„Cred că mă pot lăuda că sunt, cu toată vanitatea posibilă, cea mai incultă şi mai necunoscătoare femeie care a cutezat vreodată să fie scriitoare”, spunea ea. Nu era adevărat, desigur, iar ea o ştia prea bine. Austen era foarte informată în legătură cu o mulţime de subiecte, fiind admirabil educată de tatăl ei – care era preot –, fraţii şi mătuşa ei şi apoi prin neîntreruptele ei lecturi. Avea o limbă ascuţită şi o înclinaţie spre glumă şi sarcasm.

Mulţi ani mai târziu, a fost cerută din nou în căsătorie, de data asta de un bărbat bogat şi respectat. Deşi ţinea la „eleganţa ei solitară”, cum şi-a numit chiar ea odată celibatul, a acceptat cererea. Avea să devină în sfârşit soţie, să întemeieze o familie şi să conducă propria casă. Cu aceste gânduri şi speranţe, s-a dus la culcare devreme. Când s-a trezit în dimineaţa următoare, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i trimită pretendentului ei un bilet în care îşi cerea scuze. Hotărâse să nu se căsătorească.

Mă întreb adesea ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Pe ce tărâm fantastic a ajuns Jane Austen în visele ei, de s-a răzgândit? A avut coşmaruri? S-a închipuit frecând scările unei case de hârtie cu o sută de etaje cu o găleată plină cu cerneală, văzând cum se năruie fiecare treaptă în timp ce le spăla sârguincios? Ce-a făcut-o să se hotărască să nu meargă la altar?

Dintre toate scriitoarele americane din generaţiile anterioare, una anume are un loc special în inima mea: Carson McCullers. Poate pentru că i-am citit opera într-o perioadă când descopeream lumea şi pe mine însămi. Cuvintele ei au avut un efect zguduitor asupra mea. Eram în ultimul an de liceu când am citit Inima-i un vânător singuratic, atrasă mai degrabă de titlul cărţii decât de numele autoarei. Cu un an înainte fusesem vedeta şcolii, chiar dacă numai pentru câteva săptămâni, fiindcă sosisem de curând la Ankara din Madrid, unde mi-am petrecut anii adolescenţei. Puştii din