noua mea clasă fuseseră încântaţi să afle că vorbeam spaniola şi că fusesem chiar la o coridă. Dar introvertitei din mine nu-i luase mult să iasă la iveală şi curiozitatea plină de simpatie din ochii colegilor mei de clasă fusese treptat înlocuită de o absolută indiferenţă, apoi de o rezervă critică. Fetele mă socoteau nesociabilă, băieţii – ciudată, profesorii – distantă, iar eu nu aveam încredere decât în cărţi. Atunci am făcut cunoştinţă cu Carson McCullers.

Eram o fată din Turcia care nu pusese niciodată piciorul în Lumea Nouă, şi totuşi poveştile oamenilor singuratici din Sudul Americii mă mişcau adânc. Dar era mai mult de-atât. După douăzeci de pagini, muream de curiozitate s-o întâlnesc pe femeia care putea scrie astfel.

Se numea Lula Carson Smith. Scurtându-si numele în Carson, nu încerca numai să se facă remarcată, ci se plasa totodată pe un teren ambiguu, fiindcă cititorilor le era greu să-i ghicească sexul. Era o persoană care nu socializa prea uşor cu semenii ei, iar uneori putea fi chiar destul de neprietenoasă. În loc să se îmbrace cu ciorapi, pantofi cu tocuri înalte şi fuste subţiri, cum era moda în anii ’30, prefera să umble în şosete lungi şi tenişi, încântată să-şi uimească colegii de clasă. În ciuda nepăsării faţă de canoanele de frumuseţe prestabilite, mi se pare interesant că, atunci când şi-a întâlnit iubirea vieţii, Reeves McCullers, primul lucru care a impresionat-o la el a fost înfăţişarea. „Am simţit şocul, şocul frumuseţii pure, când l-am văzut întâia oară.” Deşi relaţia lor a fost plină de îndoieli şi greutăţi – au divorţat la un moment dat şi apoi s-au recăsătorit –, au rămas nedespărţiţi vreme de aproape douăzeci de ani – până la moartea lui.

Aşa se face că istoria literară a lumii e plină de femei care şi-au schimbat hotărârile, destinele şi, da, numele.

 

În dimineaţa următoare i-am telefonat editorului.

— Bună, Elif… îmi pare bine să te-aud, a spus repede, însă apoi s-a oprit. Sau ţi-ai schimbat deja numele? Ar trebui să-ţi spun altcumva?

— De fapt, tocmai de asta am sunat, am răspuns.

Mi-am găsit numele. Şi vreau să-l folosiţi pe cel nou când îmi publicaţi povestirea.

— OK, a zis el, din nou foarte tare şi rar – îmi dădusem deja seama că aşa vorbea când nu ştia încotro se îndreaptă conversaţia. Cum e să te lepezi de vechiul tău nume?

— E foarte uşor, am spus. Mai greu e să-ţi găseşti unul nou.

— Mhm… mhm, a mormăit el înţelegător.

— Am cercetat vieţile scriitoarelor, am răsfoit dicţionare, am citit anecdote literare, căutând un nume deosebit. Vreau să spun, nu atât de neobişnuit ca al fiului lui David Bowie, Zowie; sau al fiicei lui Frank Zappa, Moon Unit. Dar poate că e ceva mai uşor când încerci să botezi un nou-născut cu nenumărate vieţi potenţiale şi necunoscute decât să găseşti un nume pentru vechiul tău eu bine cunoscut şi mărginit.

— David Bowie are un fiu pe care îl cheamă Zowie? m-a întrebat.

— Mda, am zis.

— Bine, continuă, te rog.

— Păi, am avut odată un prieten care voia ca toată lumea să-i spună „Un pahar pe jumătate plin”, pretinzând că asta era filosofia lui de viaţă. Se semna aşa chiar şi pe lucrările de control, stârnind reacţii caraghioase printre profesori. Dar apoi a absolvit şi a plecat în armată. Când s-a întors, n-a mai vrut să aibă nimic de-a face cu „Un pahar pe jumătate plin”. Revenise la vechiul lui nume, Kaya – Stânca.

— OK, a zis editorul.

— Mă rog, am hotărât că nu e nevoie să merg atât de departe. De fapt, nu e nevoie să merg nicăieri. Mai bine arunc o privire la ceea ce am acum şi aici, am continuat. În loc să port numele de familie al tatălui meu, am hotărât să-l adopt pe cel mic al mamei ca nume de familie.

— Nu sunt sigur că te înţeleg, a zis el.

— „Zori”, i-am explicat. Shafak e numele mic al mamei mele. De azi înainte am să-l folosesc ca nume de familie.

O lună mai târziu, când a apărut revista, mi-am văzut noul nume tipărit pentru prima oară. Nu mi s-a părut ciudat. Nu mi s-a părut o greşeală. Mi s-a părut exact cum trebuia să fie, ca şi când eu şi numele meu ne-am fi regăsit în sfârşit într-o lume de nenumărate umbre şi ecouri.

 

Pasagera clandestină

În prima zi din septembrie 2002, avionul companiei Turkish Airlines de pe ruta Istanbul-New York decolează cu mine la bord. E ticsit până la refuz cu studenţi licenţiaţi sau nelicenţiaţi, bărbaţi şi femei de afaceri, profesionişti calificaţi, jurnalişti, profesori universitari, turişti şi un cuplu proaspăt căsătorit aflat în luna de miere… Pe lângă turci şi americani, mai sunt şi indieni, ruşi, bulgari, arabi şi japonezi care au venit cu zboruri de legătură. Asta e prima mea vizită în America. Mă gândesc la Anaїs Nin sosind în Statele Unite în 1914, cu vioara fratelui ei într-o mână şi un jurnal ce rămânea să fie umplut în cealaltă. Tocmai îi zâmbesc fetiţei curioase pe care o văd cu ochii minţii când observ ceva şi mă opresc.

Un bărbat tânăr, deşirat, aflat la două rânduri în faţa mea îmi surâde sfios. Crede că-i zâmbesc lui. N-am cum să-i explic că zâmbetul e pentru Anaїs Nin. Ca să nu mai dau naştere la alte neînţelegeri, mă las să alunec în scaun şi îmi ascund chipul în spatele unei cărţi: In Favor of the Sensitive Man and Other Essays.

La scurt timp după servirea mesei, traversez culoarul ca să merg la toaletă. Cu coada ochiului, mă uit să văd ce mai citesc alţi pasageri, întinzând gâtul în dreapta şi-n stânga, ca să desluşesc titlurile cărţilor pe care le ţin în mâini. Observ nişte occidentali care citesc cărţi despre Turcia şi Istanbul (printre care şi una de-a mea), ceea ce mă intrigă, fiindcă majoritatea turiştilor citesc despre o ţară străină înainte s-o viziteze, dar foarte puţini continuă să citească despre ea după ce au vizitat-o.

Sunt două toalete libere. De cum deschid uşa primeia şi păşesc înăuntru, încremenesc locului. Lângă dozatorul pentru săpun de deasupra chiuvetei stă o femeie cât degetul. Dau să spun „Pardon” şi să plec, însă ea