— Nu, te rog, rămâi… Vreau să vorbesc cu tine.

Mă uit întrebător la străină. Seamănă pe undeva cu membrele Corului Vocilor Discordante. Nu e mai înaltă decât ele, dar probabil că e mai grasă. Are o faţă blândă, rotundă, pistruiată, o bărbie ascuţită, păr de culoarea cafelei turceşti şi ochi atât de albaştri, încât te trag în adâncul lor. Nu e machiată, în afară de nişte contur de ochi şi probabil nişte rimel pe genele lungi, e greu de spus. Pare să aibă vreo treizeci-treizeci şi cinci de ani şi sunt sigură că n-am mai văzut-o niciodată.

— Cine eşti? o întreb.

— Nu mă recunoşti? replică ea uşor ofensată.

O măsor din cap până-n picioare. Poartă o rochie acvamarin până la genunchi, pantofi roşii fără toc, o curea de aceeaşi culoare şi ciorapi de nailon bej. Părul cârlionţat îi e prins în coadă la spate cu un elastic modest. Rotunjimea obrajilor se datorează kilogramelor în plus, însă pare împăcată cu trupul ei. Nu are aerul acela încordat pe care îl radiază Mica Domnişoară Practică, obsedată de numărarea caloriilor.

— Sunt una dintre vocile tale interioare, spune în cele din urmă.

— Zău? Nu te-am mai văzut până acum. Eşti nou-sosită?

— De fapt, sunt alături de tine de pe când erai doar o copilă şi te jucai cu case de păpuşi, răspunde ea.

Nedumerită şi total în ceaţă, o întreb cum o cheamă.

— Mi se spune Mama Budincă de Orez.

Izbucnesc în râs, dar când îi văd privirea încruntată, îmi înghit chicotelile şi îmi iau o faţă serioasă.

— Văd că numele meu ţi se pare amuzant, zice cu răceală.

— Îmi pare rău, n-am vrut să te jignesc.

Când tac ruşinată, zâmbeşte.

— Mă surprinde doar că nu găseşti deloc amuzante numele celorlalte, spune. Nu râzi de Milady Cehoviana Ambiţioasă sau de Domnişoara Cinica Doctă, aşa-i?

Are dreptate, nimic de zis.

— Am primit numele ăsta pentru că se întâmplă să fiu mămoasă şi iubitoare, continuă dând din mâini ca să-şi sublinieze ideea.

— Zău? şoptesc.

— Da, îmi place să atârn clopoţei de vânt din bambus pe verandă, să cresc begonii în ghivece drăguţe, să pun murături vara, să fac marmeladă de grepfrut roz… Ştii tu, să mă ocup de gospodărie. Ştiu cum să scot petele de cerneală din covoare, ce să fac când verşi ulei ce măsline pe cea mai bună fustă, cum să curăţ un ceainic ruginit şi alte trucuri importante. Fac pateuri şi deserturi. Chiar luna asta una dintre reţetele mele a fost prezentată într-o emisiune de gătit şi au numit-o Divina Budincă de Orez a Mamei.

Preţ de aproape un minut nu spun nimic. Sunt sigură că trebuie să fie o greşeală şi mă gândesc cum să-i dau vestea cu blândeţe. O asemenea Degeţică n-are cum să fie sub nicio formă una dintre vocile mele interioare. Eu nu mă pricep nici măcar să sparg ouăle pentru omletă şi n-am răbdare nici cât să fierb apa pentru ceai. Urăsc treburile gospodăriei şi alte obligaţii domestice şi le evit pe cât îmi stă în puteri. Prietenii mei nu trebuie să afle, însă aş putea locui într-o cameră fără să fac curat zile sau săptămâni întregi, iar dacă situaţia scapă de sub control, prefer mai degrabă să schimb toată mobila decât să fiu silită să fac curat. Iar dacă întreaga casă e prea murdară, prefer mai degrabă să mă mut în alta nouă decât să fiu silită să dau cu aspiratorul, s-o frec cu peria şi s-o lustruiesc temeinic. Părerea mea în privinţa asta e cea a unei cliente de hotel comode şi bine îmbrăcate: îmi place să dorm în patul meu ştiind că nu voi fi silită să spăl şi să calc cearşafurile a doua zi.

Mama Budincă de Orez strânge din buze şi se strâmbă de parcă mi-ar putea citi gândurile.

— Nu mă laşi niciodată să vorbesc! M-ai aruncat în magazia personalităţii tale şi apoi ai uitat cu desăvârşire de mine. De atâţia ani tot aştept să mă accepţi şi să mă iubeşti aşa cum sunt.

În clipa aia, un val şi mai mare de ruşine începe să-mi năpădească mintea. Mă simt ca un părinte conservator de modă veche care şi-a renegat fiul pentru că e homosexual şi se preface că nici nu există. Asta am făcut oare cu latura mea maternă?

— Dar celelalte Degeţici? întreb. Ele te cunosc?

— Sigur că da, replică Mama Budincă de Orez. Dar preferă să nu-ţi spună nimic despre mine şi despre tipa cealaltă.

— Ce vrei să spui cu „tipa cealaltă”?

Dar nu-mi ia în seamă întrebarea.

— Ca multe femei tinere, şi eu vreau să mă căsătoresc, să îmbrac o rochie de mireasă, să port un inel cu diamant, să cresc copii şi să bat raioanele cu reduceri din supermarketuri. Dar mi-ai respins toate dorinţele şi le-ai dispreţuit aşa de mult, că nici n-am mai fost în stare să pomenesc de ele. Am fost redusă la tăcere, reprimată, renegată.

Mă gândesc din nou la Anaїs Nin – o femeie hotărâtă care spunea odată: „Viaţa obişnuită nu mă interesează”; care credea că o scriitoare atât de critică nu va putea fi niciodată gospodină. Avea o latură rebelă, un stil de viaţă foarte dezordonat şi mai mult de un amant alături. „Viaţa se îngustează sau se lărgeşte în funcţie de curajul fiecăruia”, spunea ea.

— La ce te gândeşti? mă întreabă Mama Budincă de Orez.

— La Anaїs Nin… murmur, neaşteptându-mă să recunoască numele.

Dar îl recunoaşte.

— Of, iar scriitoarele alea avangardiste ţâfnoase! răbufneşte scuipând cuvintele. Ştii care-i problema cu tine? Citeşti prea mult, asta e.

— Ia stai puţin, ce fel de critică mai e şi asta?

Dar bate câmpii despre efectele îngrozitoare ale cărţilor asupra sufletului meu, lăsându-se tot mai purtată de val.

— Te-ai convins singură că nu poţi să fii o femeie normală. De ce dispreţuieşti tot ce e obişnuit?

Văzând că discuţia capătă accente politice, încerc să mă strecor prin ea cu cea mai mare delicateţe.

— Hmm… Domnişoara Cinica Doctă spune mereu că toate nenorocirile care s-au abătut asupra omenirii sunt din vina oamenilor obişnuiţi. O citează pe sclipitoarea filosoafă evreică Hannah Arendt, care demonstrează că de fapt fascismul a apărut şi s-a dezvoltat nu din cauza oamenilor răi cu scopuri josnice, ci a oamenilor obişnuiţi cu intenţii bune.

— O, Doamne! exclamă ea dând ochii peste cap. Vezi