— Vreau să-ţi arăt ceva, ceva ce-am adus din America.

Se dădu jos din pat, deschise un sertar şi scoase o carte.

— Este un catalog Sears-Roebuck, rosti el, aşezându-se lângă ea în pat şi deschizând cartea. Uită-te aici.

Catalogul se deschise la pagina cu rochii. Fotomodelele erau incredibil de suple, însă materialele erau strălucitoare şi vesele, dungate, cadrilate şi în culori vii, unele cu încreţituri, volănaşe şi curele.

— Asta-i frumoasă, spuse Zoya, punându-şi degetul pe o rochie. Doi dolari şi nouăzeci şi opt de cenţi sunt bani mulţi?

— Nu chiar, rosti Volodea. Salariul mediu este de vreo cincizeci de dolari pe săptămână, iar o chirie este cam o treime din suma asta.

— Serios? Zoya era uimită. Deci majoritatea oamenilor şi-ar putea permite cu uşurinţă aceste rochii?

— Exact. Poate nu ţăranii. Pe de altă parte însă, cataloagele acestea au fost concepute pentru fermierii care locuiesc la peste 100 de kilometri de cel mai apropiat ţărm.

— Şi cum funcţionează?

— Îţi alegi ce vrei din carte şi le trimiţi banii, apoi peste vreo două săptămâni poştaşul îţi aduce ce-ai comandat.

— Probabil că te simţi ca un ţar, zise Zoya, luându-i cartea din mâini şi întorcând pagina. O! Mai sunt!

Pe pagina următoare erau prezentate combinaţii de jachete cu fuste la preţul de patru dolari şi nouăzeci şi opt de cenţi.

— Şi astea-s elegante, zise ea.

— Dă paginile mai departe, rosti Volodea.

Zoya era uluită să vadă pagini întregi cu haine, pălării, pantofi, lenjerie, pijamale şi desuuri femeieşti.

— Şi oamenii pot să-şi ia ce vor de-aici? spuse ea.

— Exact.

— Dar sunt mai multe lucruri din care să alegi pe-o pagină din cartea asta decât într-un magazin rusesc obişnuit!

— Într-adevăr.

Ea continuă să răsfoiască prin catalog. Existau game similare de haine pentru bărbaţi şi pentru copii. Zoya îşi puse degetul pe o haină groasă şi îmblănită de iarnă pentru băieţi, care costa cincisprezece dolari.

— La preţul ăsta, bănuiesc că fiecare băiat din America are una.

— Probabil că da.

După haine urma mobila. Puteai să-ţi cumperi un pat cu douăzeci şi cinci de dolari. Totul era ieftin dacă aveai cincizeci de dolari pe săptămână. Şi catalogul o ţinea tot aşa. Erau sute de lucruri pe care nici măcar nu le găseai în magazinele din Uniunea Sovietică, indiferent câţi bani aveai: jocuri şi jucării, produse de înfrumuseţare, instrumente muzicale scaune elegante, unelte electrice, romane în coperte colorate, decoraţiuni de Crăciun şi prăjitoare de pâine.

Era chiar şi un tractor acolo.

— Crezi că orice fermier din America poate primi imediat un tractor dacă vrea? îl întrebă Zoya.

— Numai dacă are bani, răspunse Volodea.

— Deci nu trebuie să-şi treacă numele pe o listă şi să aştepte câţiva ani?

— Nu.

Zoya închise cartea şi îl privi cu o expresie gravă pe chip.

— Dacă oamenii pot avea toate acestea, de ce ar vrea să fie comunişti?

— Bună întrebare, spuse Volodea.

1946

(I)

Copiii din Berlin începuseră să joace un nou joc, numit Komm, Frau – „Hai, femeie”. Era unul dintr-o duzină de jocuri în care băieţii fugăreau fetele, dar avea un element nou, observă Carla. Băieţii formau echipe şi vânau o singură fată. Când o prindeau, strigau Komm, Frau! apoi o trânteau la pământ. După aceea o ţineau bine, în timp ce unul dintre ei se urca pe ea şi simula actul sexual. Copiii de 7-8 ani, care nu ar fi trebuit să ştie ce era violul, jucau acest joc întrucât văzuseră ce le făceau nemţoaicelor soldaţii Armatei Roşii. Fiecare rus ştia să spună asta în germană: Komm, Frau.

Ce-or fi avut ruşii? Carla nu întâlnise pe nimeni care să fi fost violat de vreun soldat francez, britanic, american sau canadian, deşi bănuia că se mai întâmpla şi asta. Prin contrast, fiecare femeie cu vârsta cuprinsă între 15 şi 50 de ani pe care o ştia ea fusese violată de cel puţin un soldat sovietic: mama ei, Maud; prietena ei, Frieda; mama Friedei, Monika; menajera, Ada… toate femeile.

Şi totuşi, ele aveau noroc, căci încă erau în viaţă. Unele femei, abuzate de zeci de bărbaţi, oră de oră, muriseră. Carla auzise de o fată muşcată până la moarte.

Numai Rebecca Rosen scăpase. După ce o protejase Carla, în ziua în care fusese eliberat Spitalul Evreiesc, Rebecca se mutase în casa familiei von Ulrich. Aceasta se afla în zona de ocupaţie sovietică, dar nu avea unde să meargă în altă parte. Se ascunsese câteva luni în mansardă, ca o infractoare, coborând doar în toiul nopţii, când ruşii animalici cădeau într-un somn adânc, de beţie. Carla îşi petrecea câteva ore pe zi cu ea, jucând cărţi şi povestindu-şi viaţa una alteia. Carla ar fi vrut să fie ca o soră mai mare, însă Rebecca o trata ca pe o mamă.

Apoi, Carla descoperi că avea să fie mamă cu adevărat.

Maud şi Monika aveau peste cincizeci de ani, aşa că – din fericire – erau prea bătrâne ca să mai aibă copii; iar Ada avusese noroc; însă atât Carla, cât şi Frieda fură lăsate însărcinate de către violatorii lor.

Frieda avortă. Era ilegal, iar legea nazistă care pedepsea avortul cu moartea era încă în vigoare. Aşa că Frieda se duse la o „moaşă” mai în vârstă, care îi rezolvă problema pentru cinci ţigări. Frieda contractă o infecţie puternică şi ar fi murit dacă n-ar fi izbutit Carla să fure nişte penicilină din spital.

Carla decise să ducă sarcina la capăt. Avusese sentimente contradictorii, care oscilaseră de la o extremă la cealaltă. Când suferea de greţuri dimineaţa, se revolta împotriva animalelor care o violaseră şi o lăsaseră gravidă. Alteori se trezea stând cu mâinile pe pântec, holbându-se în gol şi gândindu-se la haine de bebeluşi. Apoi se întreba dacă faţa pruncului nu avea să-i amintească cumva de unul dintre bărbaţi, făcând-o să-şi urască propriul copil, însă n-avea cum să nu aibă şi trăsături specifice celor din neamul von Ulrich, îşi zicea ea. Era neliniştită şi speriată.

Era în luna a opta de sarcină în ianuarie 1946. Ca majoritatea germanilor, suferea de frig, de foame şi trăia în sărăcie. Când sarcina ei devenise vizibilă, renunţase la funcţia de asistentă şi intrase în rândul milioanelor de şomeri. Raţiile de alimente erau date la fiecare zece zile. Raţia zilnică, pentru cei fără privilegii speciale, era