Carla se gândise să le ceară sovieticilor tratament special datorită muncii sale în spionaj din timpul războiului. Însă Heinrich încercase deja asta şi avusese o experienţă înfricoşătoare. Serviciul de Informaţii al Armatei Roşii îi ceruse să continue să spioneze pentru ei, punându-l să se infiltreze în armata americană. Când el îi refuzase, ruşii se enervaseră şi îl ameninţaseră că îl vor trimite într-un lagăr de muncă. Scăpase basma curată mărturisindu-le că nu vorbea deloc engleză şi că nu le-ar fi fost de niciun folos. Dar Carla fusese avertizată şi hotărâse că era mai sigur să-şi ţină gura.

Carla şi Maud erau fericite în ziua aceea pentru că vânduseră un dulap cu sertare. Era un Jugendstil dintr-un lemn de stejar noduros, pe care părinţii lui Walter îl cumpăraseră când se căsătoriseră, în 1889. Carla, Maud şi Ada îl încărcaseră într-o cotigă împrumutată.

Tot nu aveau bărbaţi în casă. Erik şi Werner se numărau printre milioanele de soldaţi germani care dispăruseră. Poate că muriseră. Colonelul Beck îi zisese Carlei că aproape trei milioane de germani muriseră în luptă pe Frontul de Est, iar alţii muriseră ca prizonieri ai sovieticilor – ucişi de foame, de frig şi de boli. Însă alte două milioane de militari erau încă în viaţă şi munceau în lagărele din Uniunea Sovietică. Unii se întorseseră: fie scăpaseră de gardieni, fie fuseseră eliberaţi întrucât erau prea bolnavi pentru a mai lucra; aceştia se alăturaseră miilor de persoane dezrădăcinate şi lăsate să rătăcească prin întreaga Europă, încercând să-şi găsească drumul spre casă. Carla şi Maud întocmiseră scrisori şi le trimiseseră prin intermediul Armatei Roşii, dar nu primiseră niciun răspuns.

Carla avea inima îndoită la gândul întoarcerii lui Werner. Îl iubea în continuare şi spera din tot sufletul să fie teafăr şi nevătămat, dar se îngrozea la gândul că era însărcinată cu copilul unui violator. Deşi nu era vina ei, simţea o ruşine iraţională.

Cele trei femei împingeau cotiga pe străzi. O lăsaseră pe Rebecca acasă. Orgia de violuri şi de jafuri a Armatei Roşii se mai domolise şi Rebecca nu mai trebuia să se ascundă în pod, dar încă nu era sigur pentru o fată frumuşică să iasă pe străzi.

Fotografii imense înfăţişându-i pe Lenin şi pe Stalin erau atârnate acum deasupra zonei Unter den Linden, cândva locul de plimbare al elitei germane. Majoritatea drumurilor din Berlin fuseseră eliberate, iar dărâmăturile clădirilor distruse stăteau claie peste grămadă la fiecare câteva sute de metri, gata să fie refolosite, poate, dacă germanii reuşeau să-şi reconstruiască ţara. Şiruri de case fuseseră demolate, adeseori chiar cvartale întregi. Aveau să le trebuiască ani buni ca să-şi revină din distrugere. Printre ruine erau mii de cadavre care putrezeau, iar mirosul dulceag şi bolnăvicios al cărnii în putrefacţie rămăsese în aer toată vara. Acum, mirosul se simţea doar după ploaie.

Între timp, oraşul fusese împărţit în patru zone: rusească, americană, britanică şi franceză. Multe clădiri rămase încă în picioare fuseseră rechiziţionate de către trupele de ocupaţie. Berlinezii locuiau pe unde apucau, căutându-şi adeseori adăpost în încăperile unor case demolate pe jumătate. În oraş se reluase alimentarea cu apă potabilă, iar curentul electric venea din când în când, însă era greu să găseşti combustibil pentru încălzire şi gătit. Dulapul cu sertare ar fi putut fi la fel de valoros ca lemn de foc.

Îl duseră în Wedding, în zona franceză, unde îl vândură unui colonel parizian fermecător pentru un cartuş de Gitanes. Moneda îşi pierduse valoarea după ocupaţie, întrucât sovieticii o produseseră în cantităţi mult prea mari, aşa că totul era cumpărat şi vândut pentru ţigări.

Acum se întorceau triumfătoare, Maud şi Ada manevrând cotiga goală, în vreme ce Carla mergea pe lângă ele. O dureau toate încheieturile de la cât împinsese cotiga, dar erau bogate acum: ajungeai departe cu un cartuş întreg de ţigări.

Se lăsă noaptea şi temperatura coborî până la zero grade. Ruta spre casă trecea prin sectorul britanic. Carla se întreba uneori dacă britanicii nu ar fi ajutat-o pe mama ei în situaţia în care ar fi aflat ce greutăţi îndura. Pe de altă parte, Maud era cetăţean german de 26 de ani deja. Fratele ei, contele Fitzherbert, era înstărit şi influent, dar refuzase să o mai întreţină după căsătoria ei cu Walter von Ulrich, iar el era un om încăpăţânat: nu erau şanse prea mari să-şi schimbe atitudinea.

În faţa unei case confiscate de puterea ocupantă, dădură peste o mulţime de vreo 30-40 de oameni zdrenţăroşi. Oprindu-se să afle la ce se holba lumea, cele trei femei văzură că înăuntru se derula o petrecere. Prin ferestre observară camere puternic luminate, bărbaţi şi femei cu băuturi în mână şi chelneriţe care treceau printre oameni cu tăvi cu mâncare. Carla se uită împrejur. Mulţimea era formată în principal din femei şi copii – nu mai rămăseseră prea mulţi bărbaţi în Berlin sau în restul Germaniei – şi se holbau cu toţii nerăbdători prin ferestre, ca nişte păcătoşi lăsaţi în afara porţilor raiului. Era o privelişte jalnică.

— Ce obscen! exclamă Maud, pornind pe alee către uşa casei.

O santinelă britanică îi răsări în cale şi îi zise Nein, nein, probabil singurul lucru pe care îl ştia în germană.

Maud i se adresă în engleza impecabilă şi rafinată pe care o învăţase în copilărie.

— Trebuie să vorbesc imediat cu comandantul tău.

Ca întotdeauna, Carla admiră tupeul şi atitudinea mamei sale. Santinela privi cu suspiciune haina zdrenţăroasă a lui Maud, dar după o clipă ciocăni la uşa. Aceasta se deschise şi pe acolo se iţi un cap.

— O doamnă englezoaică vrea să vorbească cu dom’ comandant, rosti santinela.

După câteva secunde uşa se deschise din nou şi doi oameni apărură în cadru. Ar fi putut foarte bine să fie caricatura unui ofiţer britanic şi a soţiei sale: el purta un papion negru la uniformă, iar ea o rochie lungă şi perle.

— Bună seara, rosti Maud. Îmi pare nespus de rău să vă deranjez petrecerea.

Ei se holbară la ea, uluiţi că o femeie în zdrenţe li se adresa