— Voiam doar să vedeţi cu ochii dumneavoastră ce le faceţi bieţilor oameni de afară. Cuplul se uită spre mulţime, iar Maud spuse în încheiere: Aţi putea măcar să trageţi perdelele, pentru Dumnezeu!

După o clipă, femeia zise:

— Vai, George, oare chiar am fost atât de cruzi?

— În mod neintenţionat, poate, rosti bărbatul iritat.

— Oare am putea să ne revanşăm dacă le trimitem nişte mâncare?

— Da, interveni imediat Maud. Ar fi un act de bunătate şi o scuză în acelaşi timp.

Ofiţerul părea sceptic. Probabil că ar fi încălcat nişte reguli stricte dacă le dădea aperitive germanilor înfometaţi. Femeia îl imploră:

— O, George, scumpule, hai! Te rog!

— Fie, consimţi soţul ei.

Femeia se întoarse spre Maud.

— Vă mulţumesc că ne-aţi atras atenţia. Chiar nu am vrut să facem asta, zise ea.

— Cu plăcere, rosti Maud, plecând de la uşă.

Câteva minute mai târziu, invitaţii începură să iasă din casă cu platouri cu sandviciuri şi cu prăjiturele, pe care le oferiră mulţimii înfometate. Carla zâmbi larg. Neobrăzarea mamei sale dăduse roade. Luă o felie de tartă cu fructe, pe care o înfulecă din câteva înghiţituri. Prăjitura conţinea mai mult zahăr decât mâncase ea în ultimele şase luni.

Perdelele fură trase, invitaţii se întoarseră în casă şi mulţimea se împrăştie. Maud şi Ada apucară din nou mânerele cotigii şi îşi reluară drumul spre casă.

— Bravo, mamă! rosti Carla. Un cartuş de Gitanes şi o masă gratis într-o singură după-amiază!

În afara sovieticilor, puţini dintre soldaţii din trupele de ocupaţie se purtau cu cruzime cu germanii, reflectă Carla. Asta o surprindea. Militarii americani împărţeau batoane de ciocolată. Chiar şi francezii, ai căror copii suferiseră de foame sub ocupaţia germană, se purtau adeseori frumos. „După toată nefericirea pe care le-am produs-o noi, germanii, vecinilor noştri, se gândi Carla, este uluitor că nu ne urăsc mai mult. Pe de altă parte, poate consideră că am suferit destul din cauza naziştilor, a Armatei Roşii şi a raidurilor aeriene.”

Ajunseră acasă târziu. Lăsară cotiga la vecinii care le-o împrumutaseră, oferindu-le drept plată jumătate de pachet de Gitanes. Intrară în casă, care din fericire rămăsese intactă. Puţine ferestre mai aveau geamuri, iar zidăria era plină de fisuri, însă locuinţa nu suferise avarii structurale şi încă le proteja de intemperii.

Cu toate acestea, cele patru femei locuiau acum în bucătărie, dormind acolo pe saltele aduse noaptea de pe hol. Era greu oricum să încălzească chiar o singură încăpere şi în niciun caz nu ar fi avut combustibil pentru restul casei, în soba din bucătărie arseseră cărbune pe vremuri, dar acesta aproape că nu mai putea fi obţinut acum. Totuşi, descoperiseră că puteau arde multe alte lucruri în sobă: cărţi, ziare, bucăţi de mobilă, chiar şi perdele de plasă.

Dormeau câte două, Carla cu Rebecca şi Maud cu Ada. Rebecca plângea adeseori până adormea în braţele Carlei, aşa cum făcuse în noaptea în care fuseseră omorâţi părinţii ei.

Drumul lung o epuizase pe Carla, aşa că se întinse imediat pe jos. Ada făcu focul în sobă cu reviste vechi aduse din pod de Rebecca. Maud adăugă nişte apă la resturile supei de fasole de la prânz şi o reîncălzi pentru cină.

Când se ridică în capul oaselor ca să-şi soarbă supa, Carla simţi o durere abdominală ascuţită. Îşi dădu seama că durerea nu era cauzată de împinsul cotigii. Era vorba de altceva. Verifică data şi numără săptămânile care trecuseră din ziua eliberării Spitalului Evreiesc.

— Mamă, rosti ea cu teamă în glas, cred că trebuie să nasc.

— Dar e prea devreme! exclamă Maud.

— Sunt în a treizeci şi şasea săptămână de sarcină şi am crampe.

— Atunci ar fi bine să ne pregătim.

Maud urcă la etaj să aducă prosoape. Ada aduse un scaun de lemn din sufragerie şi o bucată de oţel contorsionat recuperată de la locul unei explozii, pe care o folosea pe post de baros. Sparse scaunul în bucăţi mai mici, apoi înteţi focul din sobă.

Carla îşi puse mâinile pe pântecul umflat.

— Ai fi putut aştepta şi tu să se mai încălzească vremea, bebeluşule, zise ea.

În curând o cuprinse o durere atât de puternică, încât nu mai băgă de seamă frigul. Nu-şi închipuise că putea exista o durere atât de intensă, nici că aceasta putea ţine atât de mult. Durerile facerii se lungiră pe tot parcursul nopţii. Maud şi Ada o ţinură pe rând de mână în timp ce gemea şi plângea. Rebecca se holba la ea, albă la faţă şi speriată.

Lumina cenuşie a dimineţii se strecura printre foile de ziar lipite în loc de geamuri la ferestrele bucătăriei când apăru în sfârşit capul bebeluşului. Carla fu copleşită de o senzaţie de uşurare cum nu mai trăise niciodată, chiar dacă durerea nu încetă imediat. După ce mai împinse o dată, Maud îi luă bebeluşul dintre picioare.

— E băiat, rosti ea.

Îi suflă pe faţă, iar el deschise gura şi începu să scâncească.

Apoi îi dădu bebeluşul Carlei, săltând-o în capul oaselor pe saltea şi rezemând-o de câteva perne aduse din salonaş.

Pruncul avea păr negru şi bogat.

Maud legă cordonul ombilical cu o bucată de bumbac, apoi îl tăie. Carla îşi descheie nasturii de la bluză şi-şi duse bebeluşul la sân.

Se temea că nu va avea lapte. Sânii ei ar fi trebuit să se umfle şi să intre în lactaţie spre sfârşitul sarcinii, însă asta nu se întâmplase – poate pentru că bebeluşul se născuse mai devreme, poate pentru că mama era subnutrită. Însă după câteva clipe de supt, ea simţi o durere ciudată şi laptele începu să curgă.

În curând, bebeluşul adormi.

Ada aduse un castron cu apă caldă şi o cârpă şi şterse cu blândeţe faţa şi capul pruncului, apoi şi restul trupului.

Rebecca şopti:

— Ce frumos este!

Carla zise:

— Mamă, ce-ar fi să-i spunem Walter?

Nu intenţionase să fie dramatică, dar Maud cedă în faţa emoţiilor. Faţa i se încreţi şi ea se îndoi de mijloc, cuprinsă de hohote cumplite. Îşi veni în fire cât să se scuze, apoi se lăsă cu totul pradă durerii. „O, Walter, dragul meu Walter!” se tânguia ea.

Într-un final se potoli din plâns şi zise din nou:

— Îmi pare rău. N-am vrut să fac o scenă. Îşi şterse faţa cu mâneca şi adăugă: Doar că mi-aş dori ca tatăl tău să-şi fi putut vedea nepotul, atâta tot.