Ada le surprinse pe amândouă citând din Cartea lui Iov:

— „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”

Carla nu credea în Dumnezeu – nicio Fiinţă Supremă demnă de numele acesta nu ar fi îngăduit existenţa lagărelor naziste ale morţii –, şi totuşi citatul îi aduse alinare. Era vorba despre acceptarea tuturor lucrurilor din viaţa unui om, inclusiv a durerilor naşterii şi a tristeţii morţii. Maud părea să-l aprecieze şi ea şi se mai calmă.

Carla se uită cu adoraţie la copilaşul Walter. Avea să-i poarte de grijă, să îl hrănească şi să-i ţină de cald, îşi jură ea, indiferent câte dificultăţi avea să întâmpine. Era cel mai minunat copil care se născuse vreodată şi avea să îl iubească şi să îl preţuiască veşnic.

Când se trezi, Carla îi dădu să sugă din nou. El se hrăni mulţumit, scoţând mici plescăituri sub privirile celor patru femei. Pentru o vreme, în bucătăria caldă şi slab luminată nu se mai auzi niciun sunet.

(II)

Primul discurs ţinut de un nou deputat în Camera Comunelor era numit discurs de debut, fiind de obicei plictisitor. Trebuiau rostite anumite lucruri, erau folosite clişee şi în mod convenţional subiectul nu trebuia să fie controversat. Atât colegii, cât şi adversarii îl felicitau pe cel abia venit, tradiţiile erau respectate şi gheaţa se spărgea.

Lloyd Williams îşi ţinu primul discurs real abia peste câteva luni, în timpul unei dezbateri pe tema Legii de Asigurări Naţionale. Atunci avu mai multe emoţii.

Când îşi pregăti cuvântarea, se gândi în mod special la doi oratori. Bunicul său, Dai Williams, folosea limbajul şi ritmurile Bibliei nu doar în capelă, ci mai ales atunci când vorbea despre greutăţile şi nedreptăţile vieţii de miner. Insista pe cuvinte scurte, bogate în înţelesuri: trudă, păcat, lăcomie. Vorbea de cămin, de puţ şi de mormânt.

Şi Churchill făcea la fel, numai că el avea şi umor, spre deosebire de Dai Williams. Propoziţiile sale lungi şi maiestuoase se încheiau adeseori cu câte o imagine neaşteptată sau cu câte o răsturnare de înţeles. Cum fusese redactor-şef al ziarului guvernamental British Gazette în timpul grevei generale din 1926, îi avertizase pe sindicalişti: „Gândiţi-vă bine: dacă ne mai faceţi vreodată pocinogul cu o altă grevă generală, vă facem şi noi pocinogul cu o altă British Gazette”. Un discurs avea nevoie de asemenea surprize, credea Lloyd; erau ca stafidele dintr-un chec.

Însă când se ridică să ia cuvântul, descoperi că propoziţiile sale, alese cu atâta grijă, păreau deodată nerealiste. Era limpede că şi publicul simţea acelaşi lucru şi în curând îşi dădu seama că vreo 50-60 de deputaţi din sală îl ascultau doar într-o doară. Trecu printr-un moment de panică cumplită: cum putea fi plictisitor într-o chestiune care conta atât de mult pentru oamenii pe care îi reprezenta?

În primul rând al băncii puterii îşi zări mama, acum ministru al şcolilor, şi pe unchiul Billy, ministrul cărbunilor. Billy Williams începuse să lucreze în mină de la 13 ani, din câte ştia Lloyd. La aceeaşi vârstă, Ethel începuse să şteargă podelele de la T? Gwyn. Dezbaterea aceea nu era despre fraze meşteşugite, ci despre vieţile lor.

După un minut renunţă la discursul scris şi începu să improvizeze. Pomeni sărăcia familiilor din clasa muncitoare, lăsate fără o leţcaie de şomaj sau dizabilităţi, scene pe care le observase cu ochii lui în East End şi în regiunea minieră din South Wales. Glasul său trăda emoţia pe care o simţea, oarecum spre stânjeneala sa, dar îşi continuă cuvântarea. Simţi că publicul începea să fie atent. Vorbi despre bunicul său şi despre ceilalţi oameni care porniseră mişcarea laburistă, cu scopul de a obţine o asigurare de angajare cuprinzătoare, care să elimine pentru totdeauna teama de sărăcie. Se aşeză într-un cor de aprobări.

În galeria vizitatorilor, soţia sa, Daisy, zâmbi mândră şi îi făcu semn că se descurcase de minune.

Ascultă restul dezbaterii extrem de satisfăcut. Simţea că trecuse primul lui test adevărat ca deputat.

Ceva mai târziu, fu abordat pe hol de un organizator laburist, unul dintre oamenii a căror sarcină era să se asigure că deputaţii votau cum trebuie. După ce-l felicită pe Lloyd pentru discurs, organizatorul îl întrebă:

— Ce-ai spune dacă ai fi secretar parlamentar particular?

Lloyd era încântat. Fiecare ministru şi secretar de stat avea măcar un asemenea secretar. În realitate, secretarii parlamentari particulari nu făceau de obicei decât să ducă servieta oficialului guvernamental, dar acest rol era primul pas spre ascensiunea într-un minister.

— Aş fi onorat, răspunse Lloyd. Pentru cine aş lucra?

— Pentru Ernie Bevin.

Lui Lloyd nu-i venea să creadă că putea avea atât noroc. Bevin era ministru de externe şi cel mai apropiat coleg al premierului Attlee. Relaţia strânsă dintre cei doi era un caz de atracţie a contrariilor. Attlee făcea parte din clasa de mijloc: fiu de avocat, absolvent de Oxford, ofiţer în Primul Război Mondial; Bevin era copilul nelegitim al unei menajere, nu-şi cunoscuse niciodată tatăl, începuse să muncească de la 11 ani şi fondase uriaşul Sindicat al Transporturilor şi al Muncitorilor Necalificaţi. Erau complet diferiţi şi din punct de vedere fizic: Attlee era suplu, spilcuit, discret şi solemn; Bevin era masiv, înalt, puternic şi supraponderal, cu un râs zgomotos. Ministrul de externe se referea la premier cu apelativul „micul Clem”. Cu toate acestea, erau aliaţi de nădejde.

Era un erou pentru Lloyd, ca şi pentru alte câteva milioane de britanici de rând.

— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, rosti Lloyd. Dar Bevin nu are deja un secretar?

— Are nevoie de doi, replică organizatorul. Du-te la Ministerul de Externe mâine dimineaţă la nouă şi poţi începe.

— Mulţumesc!

Lloyd străbătu grăbit holul cu lambriuri de stejar, îndreptându-se spre biroul mamei sale. Stabilise să se întâlnească cu Daisy acolo după dezbatere.

— Mamă! exclamă el imediat ce intră. Voi fi secretarul parlamentar particular al lui Ernie Bevin!

Apoi observă că Ethel nu era singură. Contele Fitzherbert era şi el acolo.

Fitz se holbă la Lloyd cu un amestec de surprindere şi de dezgust.

Cu tot şocul său, Lloyd nu putu să nu remarce că tatăl său purta un costum cenuşiu croit impecabil, cu vestă.

Îşi întoarse privirea spre mama lui. Ea