Şi contele ajunsese, se pare, la aceeaşi concluzie.

— Ce dracu mai e şi asta, Ethel?

Lloyd se holbă la omul al cărui sânge îi curgea prin vene. Chiar şi în acea situaţie stânjenitoare, Fitz îşi păstra atitudinea plină de demnitate. Era chipeş, în ciuda pleoapei căzute cu care se căpătase în Bătălia de pe Somme. Se sprijinea într-un baston, o altă consecinţă a acelei bătălii. La cei aproape 60 de ani ai săi, era îngrijit impecabil, cu părul său cărunt bine tuns, cu nodul cravatei argintii strâns corect la gât şi cu pantofii negri lucioşi. Şi lui Lloyd îi plăcea să arate cât mai ferchezuit. „De la el am moştenit asta”, se gândi el.

Ethel se duse lângă conte. Lloyd îşi cunoştea suficient de bine mama ca să înţeleagă semnificaţia acelei mişcări. Ea îşi folosea frecvent farmecul ca să convingă bărbaţii – însă lui Lloyd nu-i plăcea să o vadă purtându-se atât de călduros cu cineva care profitase de ea şi apoi o lăsase la greu.

— Mi-a părut teribil de rău să aud de moartea lui Boy, îi zise ea lui Fitz. N-avem nimic mai scump pe lume decât copiii, nu-i aşa?

— Trebuie să plec, spuse Fitz.

Până în acel moment, Lloyd îl întâlnise pe Fitz doar pe fugă. Nu-şi petrecuse niciodată prea mult timp cu el, nici nu-l auzise rostind atâtea cuvinte, în ciuda senzaţiei de stânjeneală, Lloyd era fascinat. Oricât de morocănos ar fi fost acum, Fitz avea un anumit farmec.

— Te rog, Fitz, zise Ethel. Ai un fiu pe care nu l-ai recunoscut niciodată – un fiu de care ar trebui să fii mândru.

— N-ar trebui să faci asta, Ethel, zise Fitz. Orice om are dreptul să-şi uite greşelile tinereţii.

Lloyd simţi cum i se accentuează senzaţia de stânjeneală, însă mama lui insistă:

— De ce-ai vrea să uiţi? Ştiu că a fost o greşeală, dar uită-te la el acum – e deputat în Camera Comunelor şi tocmai a ţinut un discurs entuziasmant… În plus, a fost numit secretar parlamentar particular al ministrului de externe.

Fitz continua să nu se uite la Lloyd. Ethel spuse:

— Vrei să pretinzi că aventura noastră a fost un flirt fără rost, însă ştii bine adevărul. Da. Am fost tineri, proşti şi excitaţi, dar ne-am iubit. Chiar ne-am iubit, Fitz. Ar trebui s-o recunoşti. Nu pricepi că dacă vei continua să negi adevărul despre propria-ţi persoană îţi vei pierde sufletul?

Chipul lui Fitz nu mai era doar impasibil, observă Lloyd. Omul se stăpânea ca să păstreze situaţia sub control. Lloyd înţelese că mama lui atinsese adevărata problemă. Pentru Fitz, primordială nu era ruşinea de a avea un fiu nelegitim – era prea mândru ca să accepte că iubise o menajeră. Probabil că o iubise pe Ethel mai mult decât îşi iubise soţia, intui Lloyd, iar asta îi zguduia serios cele mai fundamentale concepţii despre ierarhia socială.

Pentru prima oară, Lloyd interveni în discuţie:

— Am fost lângă Boy când a murit, domnule. A murit vitejeşte.

Fitz se uită la el pentru prima dată.

— Fiul meu nu are nevoie de vreo aprobare, rosti el.

Lloyd simţi afirmaţia ca pe o palmă. Chiar şi Ethel era şocată.

— Fitz! exclamă ea. Cum poţi fi atât de rău?

În clipa aceea, intră Daisy.

— Salut, Fitz! spuse ea pe un ton voios. Probabil ai crezut că vei scăpa de mine, dar iată că acum vei fi din nou socrul meu. Nu-i aşa că-i amuzant?

Ethel rosti:

— Tocmai încercam să îl conving pe Fitz să dea mâna cu Lloyd.

Fitz replică:

— Eu unul încerc să evit să dau mâna cu socialiştii.

Ethel purta o bătălie deja pierdută, dar nu avea de gând să renunţe.

— Uite cât de mult îţi seamănă! Se îmbracă discret, în haine ca ale tale, îţi împărtăşeşte interesul pentru politică – probabil că va ajunge ministru de externe, ceea ce ţi-ai dorit şi tu să fii!

Expresia lui Fitz se întunecă şi mai mult.

— Acum este şi mai puţin probabil că voi fi numit vreodată ministru de externe. Porni spre uşă şi adăugă: Şi nu mi-ar face nicio plăcere să ştiu că această funcţie importantă din stat ar încăpea pe mâinile bastardului meu bolşevic!

Cu aceste cuvinte el ieşi, iar Ethel izbucni în lacrimi.

Daisy îl cuprinse cu braţul pe Lloyd.

— Îmi pare nespus de rău, zise ea.

— Nu-ţi face griji, răspunse Lloyd. Nu sunt şocat sau dezamăgit.

Nu era adevărat, dar nu voia să pară vrednic de milă.

— El m-a respins acum multă vreme. O privi pe Daisy cu adoraţie şi adăugă: Am mare noroc să am parte de atâţia oameni care mă iubesc.

Ethel rosti printre lacrimi:

— Este vina mea. Nu ar fi trebuit să-l chem aici. Ar fi trebuit să-mi dau seama că lucrurile vor lua o turnură proastă.

— Nu-ţi mai face griji, o linişti Daisy. Am veşti bune.

Lloyd îi zâmbi.

— Ce anume?

Ea se uită la Ethel şi zise:

— Eşti pregătită?

— Cred că da.

— Haide, o presă Lloyd. Despre ce-i vorba?

Daisy spuse:

— O să avem un copil.

(III)

Fratele Carlei, Erik, se întoarse acasă în vara aceea, mai mult mort decât viu. Se îmbolnăvise de tuberculoză într-un lagăr de muncă sovietic şi fusese eliberat când boala îl împiedicase să mai lucreze. Dormise în condiţii extrem de grele vreme de mai multe săptămâni, călătorind cu trenuri de marfă şi rugându-se de camionagii să-l ia şi pe el câte o bucată de drum. Sosi desculţ în casa familiei von Ulrich, îmbrăcat în haine zdrenţuite şi murdare. Chipul său părea scheletic.

Cu toate acestea, nu muri. Poate că fu salvat de faptul că era din nou în mijlocul celor dragi; sau de vremea ceva mai călduroasă de la începutul primăverii; sau poate doar odihna îl întremase; dar tuşea mai puţin şi-şi recăpătase suficientă vlagă cât să ajute şi el la treburile casei, reparând ferestrele sparte şi ţiglele de pe acoperiş sau desfundând burlanele…

Din fericire, la începutul anului Frieda Franck dădu lovitura.

Ludwig Franck fusese ucis în raidul aerian care-i distrusese fabrica şi pentru o vreme Frieda şi mama ei trăiseră în aceeaşi sărăcie lucie ca şi restul lumii. Dar ea obţinu o slujbă de asistentă medicală în zona americană şi, la scurtă vreme după aceea, aşa cum îi explicase Carlei, un mic grup de medici americani