Comandară o cină uşoară, iar Gus luă şi o sticlă de şampanie.

— Te-ai schimbat atât de mult, spuse Rosa.

Asta îl surprinse.

— Nu cred.

— Erai cu totul alt bărbat pe vremea când eram în Buffalo. Cred că erai sfios chiar şi cu mine. Acum mergi prin Paris ca şi cum ai fi la tine în ogradă.

— O, Doamne… aşa de arogant!

— Nu, doar încrezător în sine. Până la urmă ai lucrat pentru un preşedinte şi ai luptat într-un război, lucrurile astea te schimbă.

Mâncarea fu servită, dar niciunul dintre ei nu mâncă prea mult. Gus era prea încordat. La ce se gândea ea oare? Îl iubea sau nu? Trebuia să ştie, nu? Puse jos furculiţa şi cuţitul, însă în loc să o întrebe ceea ce îl frământa, îi spuse:

— Tu, în schimb, ai părut mereu foarte încrezătoare.

Ea râse.

— Nu e uimitor?

— De ce?

— Cred că am fost încrezătoare până pe la vreo şapte ani. După aceea… eh, ştii cum sunt şcolăriţele. Toată lumea vrea să fie prietenă cu cea mai frumoasă dintre fete. Trebuia să mă joc cu fetele grase şi cu cele urâte şi cu cele îmbrăcate cu haine de căpătat. Asta s-a prelungit şi în adolescenţă. Până şi faptul că lucram pentru Buffalo Anarchist era ceva care mă marginaliza. Dar când am ajuns redactor, am început să-mi recapăt încrederea de sine.

Luă o gură de şampanie.

— Şi tu m-ai ajutat.

— Da?

Gus era mirat.

— Prin felul în care vorbeai cu mine, ca şi cum aş fi fost cea mai deşteaptă şi mai interesantă persoană din Buffalo.

— Cel mai probabil chiar erai.

— Cu excepţia Olgăi Vyalov.

— Ah!

Gus roşi. Amintirea pasiunii trecătoare pentru Olga îl făcu să se simtă foarte prost, dar nu voia să recunoască acest lucru, căci ar fi însemnat să o critice, iar asta era cât se poate de nepotrivit din partea unui gentleman.

Când terminară cafelele şi ceru nota, încă nu ştia ce simte Rosa pentru el.

În taxi îi luă mâna şi i-o sărută apăsat.

— O, Gus, mi-eşti foarte drag…

Nu prea ştia ce vrea să spună cu asta. Totuşi, faţa ei era întoarsă spre el, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Voia să o…? Îşi luă inima în dinţi şi o sărută pe gură.

Pentru un scurt moment, ea nu îi răspunse şi el crezu că făcuse ceva greşit. Dar apoi ea oftă mulţumită şi îşi deschise buzele.

„O, se gândi el bucuros, înseamnă că totul e în regulă.”

O luă în braţe şi se sărutară tot drumul până la ea la hotel. Drumul fusese prea scurt; un valet le deschise dintr-odată uşa taxiului.

— Şterge-te la gură, îi spuse Rosa în timp ce ieşeau din maşină.

Gus scoase o batistă şi se şterse grăbit pe faţă; pânza se înroşi de la rujul Rosei. O îndoi cu grijă şi o puse din nou în buzunar.

O conduse apoi până la uşă.

— Pot să te văd mâine? o întrebă el.

— Când?

— Devreme.

Ea râse.

— Nu te prefaci niciodată, Gus, nu-i aşa? Iubesc asta la tine.

Era bine. Iubesc asta la tine nu era acelaşi lucru cu te iubesc, dar era mai bine decât nimic.

— Deci e bine pentru tine devreme, spuse el.

— Ce vom face?

— E duminică, spuse el; era primul lucru care-i trecuse prin minte. Am putea merge la biserică.

— În regulă.

— Lasă-mă să te duc la Notre Dame.

— Eşti catolic? îl întrebă ea surprinsă.

— Nu, mai degrabă episcopal. Tu?

— La fel.

— Nu-i nimic, putem sta mai în spate. O să aflu la ce oră începe slujba şi te sun la hotel.

Îşi strânseră mâinile prieteneşte.

— Mulţumesc pentru o seară atât de plăcută, îi spuse ea formal.

— Mi-a făcut o deosebită plăcere. Noapte bună.

— Noapte bună, spuse ea, întorcându-se şi dispărând în holul hotelului.

Martie – aprilie 1919

Când se topi zăpada şi pământul rusesc tare ca piatra se transformă într-un noroi lipicios, armatele Albilor întreprinseră un efort considerabil de a scăpa ţara de blestemul bolşevismului. Forţa de o sută de mii de oameni a amiralului Kolchak, echipată de mântuială cu uniforme şi arme britanice, porni năvalnic din Siberia şi îi atacă pe Roşii pe un front care se întindea pe şapte sute de mile de la nord la sud.

Fitz venea la câteva mile în spatele Albilor. Îi conducea pe Amicii din Aberowen, plus câţiva canadieni şi translatori. Sarcina lui era să îl ajute pe Kolchak, supervizând comunicaţiile, spionajul şi proviziile.

Fitz avea speranţe mari. Chiar dacă aveau să existe dificultăţi, era de neconceput ca Lenin şi Troţki să mai fie lăsaţi să fure Rusia.

La începutul lunii martie se afla în oraşul Ufa, aflat în partea europeană a Munţilor Urali, citind ziarele britanice din săptămâna precedentă. Veştile de la Londra erau şi bune, şi rele. Fitz era încântat că Lloyd George îl numise pe Winston Churchill ministru de război. Dintre toţi politicienii de marcă, Winston era cel mai viguros suporter al intervenţiei în Rusia. Însă unele ziare criticau această măsură. Fitz nu era surprins de poziţia publicaţiilor Daily Herald şi New Statesman, care erau oricum, în opinia lui, mai mult sau mai puţin bolşevice. Însă chiar şi ziarul conservator Daily Express găzduia un articol intitulat RETRAGEŢI-VĂ DIN RUSIA.

Din păcate, acestea prezentau şi o imagine destul de exactă a ceea ce se întâmpla aici, ba chiar ştiau că britanicii erau cei care îl ajutaseră pe Kolchak să dea lovitura prin care fusese abolit directoratul, devenind el însuşi conducător suprem. Totuşi de unde obţineau aceste informaţii? Îşi ridică privirea din ziar. Era cartiruit în colegiul comercial al oraşului, iar aghiotantul său stătea la biroul din faţa lui.

— Murray, zise el, data viitoare când se mai strânge un vraf de scrisori pe care soldaţii vor să le trimită acasă, adu-mi-le mie mai întâi.

Era ceva neobişnuit şi Murray părea nesigur.

— Domnule?

Fitz se gândi că ar fi fost mai bine să-i explice.

— Am o bănuială că s-ar putea să avem scurgeri de informaţii. Cred că cenzorii dorm în post.

— Poate că au lăsat-o mai moale acum, că războiul din Europa s-a încheiat.

— Da, fără îndoială. În orice caz, vreau să văd dacă scurgerea se produce din secţiunea noastră.

Pe ultima pagină a ziarului apărea fotografia femeii care conducea campania Labele jos de pe Rusia şi Fitz fu surprins să o