Cărți «Ken Follett - Trilogia secolului cărți-povești pentru copii online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
Fitz se culcase cu multe femei între timp – ultima dintre ele fusese o superbă rusoaică blondă din Omsk, amanta plictisită a unui general ţarist gras, prea beat şi prea leneş ca să i-o tragă chiar el. Însă Ethel îi rămăsese întipărită în minte. Se întrebă cum era copilul ei. Fitz avea probabil vreo jumătate de duzină de bastarzi împrăştiaţi prin toată lumea, dar numai de cel al lui Ethel ştia sigur.
Iar ea era cea care instiga lumea să protesteze împotriva intervenţiei din Rusia. Fitz ştia acum de unde proveneau informaţiile. Afurisitul ei de frate era sergent în rândul Amicilor din Aberowen. Fusese dintotdeauna un scandalagiu, iar Fitz nu se îndoia că el era cel care îi raporta lui Ethel. „Ei bine, se gândi Fitz, lasă că-l prind eu şi-l fac să plătească cu vârf şi îndesat.”
În următoarele câteva săptămâni Albii îşi continuară ofensiva, împingându-i din calea lor pe Roşii surprinşi, care crezuseră că guvernul siberian era sleit de puteri. Dacă armatele lui Kolchak reuşeau să facă joncţiunea cu susţinătorii lor din Arhangelsk, în nord, şi cu Armata de Voluntari a lui Denikin în sud, ar fi format o forţă semicirculară, un iatagan curbat spre est şi lung de o mie de mile, care avea să măture totul în cale până la Moscova.
Şi apoi, la sfârşitul lui aprilie, Roşii contraatacară.
La acel moment Fitz ajunsese în Buguruslan, un oraş sumbru şi sărăcit dintr-o regiune împădurită, aflat la vreo sută şi ceva de mile la est de fluviul Volga. Cele câteva biserici de piatră şi clădiri municipale dărăpănate se înălţau deasupra acoperişurilor caselor joase de lemn, ca nişte buruieni pe un ogor înţelenit. Fitz stătea într-o încăpere mare din primărie cu unitatea de spionaj, frunzărind rapoarte ale interogatoriilor de prizonieri. Nu îşi dădu seama că ceva este în neregulă până când nu se uită pe fereastră şi văzu soldaţii zdrenţăroşi din armata lui Kolchak năpustindu-se pe strada principală din oraş, dar în direcţia greşită. Trimise un translator american, un anume Lev Peshkov, să îi ia la întrebări pe oamenii care se retrăgeau.
Peshkov se întoarse cu o poveste deprimantă. Roşii atacaseră în forţă dinspre sud, lovind flancul stâng mult prea întins al armatei lui Kolchak. Pentru a evita ca forţele sale să fie despărţite în două, comandantul local al Albilor, generalul Belov, le ordonase să se retragă şi să se regrupeze.
Câteva minute mai târziu, un dezertor aparţinând Roşilor fu adus la interogatoriu. Omul fusese colonel în armata ţarului. Spusele sale îl descumpăniră pe Fitz – Roşii fuseseră surprinşi de ofensiva lui Kolchak, zise el, dar se regrupaseră rapid şi se reaprovizionaseră. Troţki declarase că Armata Roşie trebuie să pornească ofensiva spre est.
— Troţki crede că, dacă Roşii dau semne de ezitare, Aliaţii îl vor recunoaşte pe Kolchak drept conducător suprem; şi, după ce vor face asta, în Siberia vor începe să se reverse soldaţii şi proviziile.
Exact asta spera Fitz. În rusa lui cu un puternic accent, întrebă:
— Şi ce a făcut Troţki?
Replica veni repede, iar Fitz nu pricepu cele spuse până nu auzi traducerea lui Peshkov.
— Troţki a făcut recrutări în rândul membrilor de partid şi al celor de sindicat. Răspunsul a fost uimitor. Douăzeci şi două de provincii au trimis detaşamente. Comitetul Provincial din Novgorod şi-a mobilizat jumătate dintre membri!
Fitz încercă să şi-l imagineze pe Kolchak obţinând un asemenea răspuns din partea susţinătorilor săi – nu avea să se întâmple niciodată.
Se întoarse la cazarmă ca să îşi împacheteze lucrurile. Fu cât pe ce să fie prea târziu: Amicii ieşiră din oraş cu puţin înainte ca Roşii să ajungă acolo, iar o mână de oameni rămaseră în urmă. Până seara, Armata de Vest a lui Kolchak se retrăsese complet şi Fitz era la bordul unui tren, întorcându-se spre Munţii Urali.
Două zile mai târziu, se afla din nou în colegiul comercial din Ufa.
În acele două zile, starea de spirit a lui Fitz se deteriorase complet: era turbat de furie. De cinci ani era în război şi putea recunoaşte deja când se întorcea roata – ştia semnele. Războiul civil rus era ca şi terminat.
Albii erau mult prea slabi – revoluţionarii aveau să câştige. Numai o invazie a Aliaţilor ar mai fi putut schimba soarta confruntării, iar asta nu avea să se întâmple: Churchill avea destule necazuri şi pentru puţinul pe care îl făcea. Billy Williams şi Ethel aveau grijă ca întăririle atât de necesare să nu fie trimise.
Murray îi aduse un sac de scrisori.
— Aţi cerut să vedeţi scrisorile trimise de soldaţi acasă, domnule, spuse el, cu o urmă de dezaprobare în glas.
Fitz ignoră scrupulele lui Murray şi deschise sacul. Căută scrisoarea expediată de sergentul Williams – măcar cineva urma să fie pedepsit pentru această catastrofă.
Găsi rapid ceea ce căuta. Scrisoarea sergentului Williams era adresată lui E. Williams, pe numele ei de fată: se temea, fără îndoială, că numele ei actual ar fi atras atenţia asupra scrisorii sale trădătoare.
Fitz o citi. Scrisul de mână al lui Billy era mare şi sigur. La prima vedere, textul părea nevinovat, chiar dacă un pic bizar. Dar Fitz lucrase în Camera 40 şi ştia câte ceva despre coduri. Se apucă să îl spargă pe cel din scrisoare.
Murray zise:
— În altă ordine de idei, domnule, l-aţi mai văzut pe translatorul american, Peshkov, în ultimele zile?
— Nu, răspunse Fitz. Ce a păţit?
— Se pare că l-am pierdut, să trăiţi.
(II)Troţki era extenuat, dar nu descurajat. Ridurile de încordare de pe chipul său nu îi diminuau raza de speranţă din ochi. Grigori se gândi cu admiraţie că omul era susţinut de o credinţă nestrămutată în ceea ce făcea. Erau cu toţii animaţi de această credinţă, bănuia Grigori; şi Lenin, şi Stalin. Fiecare dintre ei era convins că are soluţia potrivită pentru orice problemă, de la reforma agrară la tacticile militare.
Grigori nu era aşa. Împreună cu Troţki, încerca să găsească replica potrivită pentru armatele Albilor, însă Grigori nu era niciodată sigur că luaseră decizia corectă până nu afla rezultatele. Poate