Aşa cum făcuse în nenumărate alte rânduri înainte, Grigori stătea în trenul personal al lui Troţki, cu o hartă a Rusiei pe masă.

— Nu mai trebuie să ne facem griji în privinţa contrarevoluţionarilor din nord, spuse Troţki.

Grigori era de aceeaşi părere.

— Conform surselor noastre, au izbucnit revolte în rândul soldaţilor şi marinarilor britanici de acolo.

— Şi au pierdut orice speranţă de a face joncţiunea cu Kolchak. Armatele lui fug cât de repede pot spre Siberia. Am putea să-i urmărim dincolo de Urali, dar cred că avem probleme mai importante de rezolvat în altă parte.

— În vest?

— Acolo este destul de rău. Albii sunt sprijiniţi de naţionaliştii reacţionari din Letonia, Lituania şi Estonia. Kolchak l-a numit pe Yudenici comandant-şef acolo, iar el este sprijinit de o flotilă de-a Marinei Britanice care ne blochează flota în Kronstadt. Însă mai îngrijorat sunt în privinţa sudului.

— Generalul Denikin.

— Are la dispoziţie o sută cincizeci de mii de oameni, sprijiniţi de trupe franceze şi italiene, fiind aprovizionaţi de britanici. Credem că plănuieşte o ofensivă spre Moscova.

— Dacă îmi permiteţi… Cred că el poate fi învins politic, nu militar.

Troţki părea intrigat.

— Continuă.

— Denikin îşi face duşmani oriunde se duce. Cazacii lui prăduiesc pe toată lumea. Când ocupă un oraş, adună laolaltă toţi evreii şi îi împuşcă. Dacă minele de cărbuni nu reuşesc să realizeze planul de producţie, omoară unul din zece mineri. Şi, desigur, îi execută pe toţi dezertorii din armata sa.

— Şi noi facem la fel, răspunse Troţki. Şi îi omorâm pe sătenii care adăpostesc dezertori.

— Şi pe ţăranii care refuză să renunţe la grânele lor.

Grigori fusese nevoit să-şi împietrească inima ca să accepte această necesitate brutală.

— Însă eu ştiu cum sunt ţăranii, continuă el, tatăl meu a fost ţăran. Lor le pasă de pământ mai presus de orice altceva. Mulţi dintre aceşti oameni au dobândit terenuri importante în urma revoluţiei şi vor să le păstreze – indiferent ce altceva se mai întâmplă.

— Aşa, şi?

— Kolchak a anunţat că reforma agrară trebuie să se bazeze pe principiul proprietăţii private.

— Ceea ce înseamnă că ţăranii ar trebui să înapoieze terenurile luate de la aristocraţie.

— Şi toată lumea ştie asta. Aş vrea să-i tipăresc proclamaţia şi să o afişez în faţa tuturor bisericilor. Indiferent ce ar face soldaţii noştri, ţăranii vor prefera să fie de partea noastră decât de cea a Albilor.

— Fă-o, spuse Troţki.

— Încă ceva. Să declarăm o amnistie pentru dezertori. Vreme de şapte zile, toţi cei care se întorc în armata noastră vor scăpa de pedeapsă.

— Încă o mişcare politică.

— Nu cred că va încuraja dezertările, pentru că va dura doar o săptămână; dar ar putea să-i determine pe unii oameni să se întoarcă la noi – mai ales când vor afla că Albii vor să le ia pământurile.

— Merită să încercăm, zise Troţki.

Un aghiotant intră şi salută.

— Un raport ciudat, tovarăşe Peshkov, pe care am considerat că aţi vrea să îl auziţi.

— Spune.

— Este vorba de unul dintre prizonierii luaţi la Buguruslan. Era în armata lui Kolchak, dar purta o uniformă americană.

— Albii au soldaţi din toate colţurile lumii. Capitaliştii imperialişti sprijină contrarevoluţia, fireşte.

— Nu-i vorba de asta, să trăiţi.

— Dar ce este, atunci?

— Omul pretinde că este fratele dumneavoastră, să trăiţi!

Peronul era lung şi învăluit în ceaţa groasă a dimineţii, aşa că Grigori nu reuşea să vadă până în capătul trenului. Probabil că era vreo greşeală la mijloc, se gândi el; o confuzie de nume sau o eroare de traducere. Încercă să se pregătească sufleteşte pentru o dezamăgire, dar nu reuşi: inima îi bătea mai repede şi nervii păreau să îl furnice. Trecuseră aproape cinci ani de când îşi văzuse fratele ultima oară. Adeseori se gândea că Lev probabil murise – acesta încă putea fi crudul adevăr.

Mergea încet, mijindu-şi ochii ca să vadă prin fuioarele de ceaţă. Dacă într-adevăr era Lev, în mod sigur avea să arate diferit. În ultimii cinci ani, Grigori îşi pierduse un dinte din faţă şi aproape o ureche întreagă şi probabil că se schimbase şi în alte privinţe de care nu era însă conştient. Oare cum se schimbase Lev?

După câteva clipe, două siluete se desprinseră din ceaţa lăptoasă: un soldat rus, într-o uniformă zdrenţăroasă şi cu încălţări făcute în casă; lângă el, un bărbat care părea american. Oare era Lev? Avea o tunsoare americană scurtă şi nu avea mustaţă. Era împlinit la faţă, ca toţi soldaţii americani bine hrăniţi, şi avea umerii cărnoşi sub uniforma nouă şi elegantă. Era o uniformă de ofiţer, observă Grigori, nevenindu-i să creadă. Oare fratele său era ofiţer american?

Prizonierul îl privea şi el ţintă şi, când Grigori se apropie de el, văzu că era într-adevăr fratele său. Chiar arăta diferit, şi nu era vorba doar de aerul general de prosperitate. Era vorba de postura lui, de expresia de pe chipul său, şi mai ales de privirea din ochi. Îşi pierduse atitudinea ţanţoşă şi băieţească, înlocuind-o cu un aer precaut. De fapt… se maturizase.

Când ajunseră aproape unul de celălalt, Grigori se gândi la toate felurile în care îl dezamăgise Lev şi pe buze îi veniră tot soiul de acuze; dar nu le dădu glas, ci îşi întinse braţele în lături şi îl îmbrăţişă pe Lev. Se sărutară pe obraji, bătându-se pe spate, apoi se îmbrăţişară din nou, iar Grigori realiză că plânge.

După o vreme îl urcă pe Lev în tren, conducându-l în vagonul pe care îl folosea pe post de birou. Grigori îi zise aghiotantului său să le aducă ceai şi se aşezară apoi în două fotolii ponosite.

— Eşti în armată? întrebă Grigori, nevenindu-i să creadă.

— Există serviciu militar obligatoriu şi în America, răspunse Lev.

Avea sens – Lev nu s-ar fi înrolat voluntar nici în ruptul capului.

— Şi eşti ofiţer!

— Ca şi tine, de altfel, zise Lev.

Grigori clătină din cap.

— Rangurile au fost abolite în Armata Roşie. Sunt doar comisar militar.

— Dar încă mai există oameni care comandă ceai şi alţii care îl aduc, rosti Lev în timp ce aghiotantul intra cu ceştile. Nu crezi că mama ar fi mândră?

— Ar plesni de mândrie. Dar de ce nu mi-ai scris deloc? Am crezut că ai murit!

— O, la dracu’, îmi pare rău, zise Lev. Mi-a fost atât de ruşine că ţi-am luat