cap această explicaţie, dar era perfect plauzibilă. Nu-i venea greu să şi-o imagineze pe Frieda făcând aşa ceva pentru ea şi pentru copilaşul ei.

Însă se simţea cumplit – însemna că ea era responsabilă pentru faptul că Frieda se prostitua.

— Este groaznic! exclamă Carla. Nu ar fi trebuit s-o faci – ne-am fi descurcat noi cumva.

Frieda sări de pe taburetul de la pian cu bebeluşul în braţe.

— Ba nu, nu v-aţi fi descurcat! izbucni ea.

Walli se sperie şi începu să plângă. Carla îl luă în braţe şi îl legănă, mângâindu-l pe spate.

— Nu v-aţi fi descurcat, repetă Frieda pe un ton mai calm.

— De unde ştii?

— Toată iarna trecută ne-au fost aduşi la spital bebeluşi goi, înfăşuraţi în ziare, morţi de foame şi de frig. De-abia îi puteam privi.

— O, Doamne! zise Carla, strângându-l şi mai tare pe Walli la piept.

— Capătă o tentă vineţie când îngheaţă.

— Încetează!

— Trebuie să-ţi spun, altminteri nu vei înţelege de ce am făcut ce-am făcut. Walli ar fi fost unul dintre acei bebeluşi îngheţaţi.

— Ştiu, murmură Carla. Ştiu.

— Percy Hicks este un om de treabă. Are o soţie cicălitoare acasă, la Boston, şi mi-a mărturisit că eu sunt cea mai sexi femeie pe care a văzut-o în viaţa lui. Este cumsecade, termină repede şi foloseşte mereu prezervativ.

— Ar trebui să te opreşti, rosti Carla.

— Nici tu nu crezi asta.

— Aşa este, mărturisi Carla. Şi asta mă doare cel mai mult. Mă simt atât de vinovată… Sunt vinovată!

— Nu, nu eşti. Este alegerea mea. Femeile din Germania trebuie să facă alegeri grele. Noi plătim pentru alegerile uşoare pe care bărbaţii noştri le-au făcut acum cincisprezece ani. Bărbaţi ca tatăl meu, care a crezut că Hitler va fi un avantaj pentru afacerile sale, şi ca tatăl lui Heinrich, care a votat pentru Legea de Împuternicire. Fiicele sunt pedepsite pentru păcatele taţilor.

Apoi, la uşă se auzi un ciocănit puternic. O clipă mai târziu auziră paşi grăbiţi şi Rebecca veni repede sus, în caz că erau soldaţi din Armata Roşie.

Apoi auziră vocea Adei: „O! Domnule! Bună dimineaţa!” Părea surprinsă şi uşor îngrijorată, dar nu speriată. Carla se întrebă cine i-ar fi putut provoca Adei o astfel de reacţie ambivalenţă.

Pe trepte se auziră paşi apăsaţi de bărbat, apoi pe uşă intră Werner. Era murdar, zdrenţăros şi slab ca o scândură, dar avea un zâmbet larg pe chip.

— Eu sunt! rosti el exuberant. M-am întors!

Apoi văzu bebeluşul. Rămase cu gura căscată şi zâmbetul de fericire i se şterse de pe faţă.

— O! exclamă el. Ce… cine… al cui este copilul ăla?

— Al meu, iubitule, răspunse Carla. Lasă-mă să-ţi explic.

— Să-mi explici? se răsti el. Ce să-mi mai explici? Ai făcut un copil cu altul!

Se răsuci şi dădu să plece, dar Frieda interveni:

— Werner! În camera asta sunt două femei care te iubesc. Nu pleca fără să asculţi ce-avem de spus. Nu înţelegi despre ce-i vorba.

— Ba cred că înţeleg perfect.

— Carla a fost violată.

El păli.

— Violată? De către cine?

Carla zise:

— Nu am aflat niciodată numele lor.

— „Numele lor”? Werner înghiţi în sec şi şopti: Au fost… au fost mai mulţi?

— Cinci soldaţi din Armata Roşie.

El rosti pe un glas pierit:

— Cinci? Cum Carla încuviinţă, el continuă: Dar… nu ai putut… adică…

Frieda zise:

— Şi eu am fost violată, Werner. Şi mama.

— O, Dumnezeule, dar ce s-a întâmplat aici?

— Iadul pe pământ, replică Frieda.

Werner se lăsă să cadă într-un scaun de piele roasă.

— Şi eu care credeam că iadul a fost în locul de unde vin, zise el, îngropându-şi faţa în palme.

Carla străbătu camera, cu Walli în braţe, şi se opri în faţa scaunului lui Werner.

— Uită-te la mine, Werner, spuse ea. Te rog.

El îşi ridică privirea, cu chipul schimonosit de emoţie.

— Iadul s-a terminat, zise ea.

— Cu adevărat?

— Da, rosti ea pe un ton ferm. Viaţa-i grea, dar naziştii au fost înlăturaţi, războiul s-a încheiat, Hitler a murit şi violatorii din Armata Roşie sunt acum ţinuţi în frâu, pe cât posibil. Coşmarul s-a sfârşit. Iar noi doi am rămas în viaţă şi suntem împreună.

El îi luă mâna într-a sa.

— Da, ai dreptate.

— Îl avem pe Walli şi peste câteva clipe vei face cunoştinţă cu Rebecca, o fată de 15 ani care a devenit cum-necum copilul meu. Trebuie să ne întemeiem o nouă familie cu puţinul pe care ni l-a lăsat războiul, aşa cum trebuie să ne reclădim casele cu dărâmăturile de pe străzi. El dădu din cap aprobator şi ea continuă: Am nevoie de dragostea ta. La fel ca Rebecca şi ca Walli.

El se ridică încet în picioare. Carla îl privi întrebător. El nu mai scoase nicio vorbă, dar, după un moment prelung, îi cuprinse pe ea şi pe copilaş în braţe şi-i strânse uşor la piept.

(IV)

Conform legilor de război încă în vigoare, guvernul britanic avea dreptul să deschidă mine de cărbune oriunde ar fi vrut, indiferent de dorinţele proprietarului terenului respectiv. Compensaţiile se plăteau doar dacă terenul era arabil sau o proprietate comercială.

Ca ministru al cărbunilor, Billy Williams autoriză deschiderea unei exploatări miniere la zi pe domeniul de la T? Gwyn, impunătoarea reşedinţă de la marginea Aberowenului a contelui Fitzherbert.

Cum proprietatea respectivă nu era comercială, nu avea să se plătească nicio compensaţie.

Pe băncile conservatorilor din Camera Comunelor izbucniseră vociferări puternice.

— O să se strângă un morman de zgură chiar sub fereastra de la dormitorul contesei! exclamă un deputat indignat.

Billy Williams zâmbi.

— Vreme de cincizeci de ani, şi mama mea a avut la fereastră mormanul de zgură al contelui, replică el.

Lloyd Williams şi Ethel îl însoţiră pe Billy la Aberowen în preziua începerii lucrărilor de excavaţie. Lloyd nu ar fi vrut să plece de lângă Daisy, care trebuia să nască în cam două săptămâni, dar nici nu voia să rateze acest moment istoric.

Bunicii lui aveau acum peste 70 de ani. Bunicul aproape că orbise, în ciuda ochelarilor cu lentile din cristal de stâncă, iar Bunica era cocârjată. „Ce frumos, rostise ea când se aşezară cu toţii la vechea masă din bucătărie. Ambii mei copii sunt aici.” Le dădu nişte tocană de vită cu piure de napi şi felii groase de pâine de casă unse cu seu. Apoi le umplu nişte căni mari cu ceai îndulcit şi lăptos.

Lloyd mâncase asta frecvent în copilărie, însă acum nu îi mai plăcea atât de mult. Ştia că, până şi în vremuri de