a lui Trei-ochi-sub-plapumă. Aşa-i spunem noi, că tată-su era chior de un ochi. Dar are avere frumoasă. Casele astea-s ale lor. Şi au şi prăvălia aia nouă pe Lipscani: „La trei fazani”, aşa-i spune…

  — Mă duceam să-mi iau nişte ţigări, adăugă ea după un răstimp. Dar dacă nu ţi-e somn, mergem aici în colţ, la cârciumă, şi-ţi povestesc eu pe îndelete. E un negustor cinstit… Mă tratezi cu un vin?

  — Tratez, spuse Ştefan.

  Se aşezară la o masă aproape de uşă, ca să-l poată vedea pe Biriş când s-o întoarce.

  — Trebuie să treacă pe aici, spuse doamna Porumbache, că vine cu tramvaiul numărul 14…

  Oftă şi dădu peste cap paharul cu vin.

  — Păcat de el, că n-ar fi băiat rău, începu, dar dacă nu mă ascultă… De când îi tot bat capul să se însoare cu o fată bogată! Câte nu i-am găsit! Fete cinstite, de negustori, nu haimanale d-alea de studente. Uite, că venise vorba: fata lui Trei-ochi-sub-plapumă. Ştie franţuzeşte, cântă la pian, şi ce avere are. El era un pârlit când l-am cunoscut eu întâi. Venea la noi, în Ferentari, să-i gireze bărbatu-meu poliţe. Avea un magazin de fierărie. Magazin, vorba vine: o dugheană, cu câteva pachete de cuie şi o legătură, două de tablă. Şi acum are nu ştiu câte milioane! Ai mai pomenit aşa ceva…?! Să nu-ţi iei lumea în cap…?!

  Îşi umplu al treilea pahar şi începu să soarbă încet, gânditoare.

  — Numai că, fiecare om cu necazurile lui… Fata asta, de cântă la pian, nu e fata lui. A făcut-o nevastă-sa cu un locotenent. A ajuns şi ăsta bine acum; e colonel. E însurat, are copii… Chioru' ştia că nu-i fata lui, dar cum n-avea copii, s-a bucurat. Mai ales că-i mergea bine, de pe atunci. îşi deschisese prăvălie în Lipscani, lângă noi. Că bărbată-meu îmi spunea: „Uite şi pe prăpădim' ăsta că vine în Lipscani…!” Dar i-a mers bine; s-a înţeles cu unul de la o societate, şi făceau afaceri împreună: ridicau preţurile pe factură şi restul îl împărţeau între ei; au furat statul, cum se spune. Dar ce, parcă alţii nu fură…?! La ce ne-a folosit dacă am fost cinstiţi? Uită-te la Petrică: muritor de foame!… N-ar fi fost mai bine să facă şi el politică, aşa cum face băiatul chiriaşului?

  Se opri o clipă, apoi închise ochii şi zâmbi, furată.

  — Numai un an, doi aş vrea să mai fiu bogată, oftă ea, să mai fiu şi eu om în rândul oamenilor: cu trăsură cu doi cai, şi vara să mă duc la băi, la Căli-măneşti!… Hei! dar nu mai apuc eu toate astea. N-am avut noroc!… Adică, l-am avut, dar n-am ştiut ce să fac cu el… Credeam că ce-ai o dată, rămâne al tău până la moarte. Că de averea ta nimeni nu se poate atinge… Eram tânără, eram frumoasă; nimic nu-mi lipsea. Credeam că toate astea au să ţină aşa, cât mi-or place mie… Şi s-au dus toate. Nici nu m-am dezmeticit bine, şi s-au dus… Parcă nici nu-mi vine a crede!… Parcă nici n-ar fi fost…

  Îşi şterse o lacrimă şi căută în buzunarul şorţului batista să-şi sufle nasul.

  — Dar nu-mi spuseşi dacă vrei să-ţi fac vorbele cu fata, adăugă doamna Porumbache.

  — Sunt însurat, mărturisi Ştefan. Bătrâna îl privi mirată.

  — Dar văd că nu porţi verighetă, făcu ea bănuitoare. Păcat! adăugă ea după un răstimp, că e, poci spune, fată de colonel.

  Îl întâlni pe Biriş coborând din tramvai, când se hotărâse să se întoarcă acasă.

  — Te caut de două ceasuri, îi spuse. Voiam cu orice preţ să-ţi vorbesc… Biriş părea absent, obosit. Trăgea ostenit din ţigară.

  — Am fost la unul, Mihai Duma, tocmai la Cotroceni. Am umblat toată ziua. Să ne aşezăm o clipă undeva, adăugă căutând din ochi o bancă.

  — Hai mai bine la cârciumă, propuse Ştefan. Am multe să-ţi spun… Se aşezară la o masă din fundul grădinii.

  — Am fost tocmai la Cotroceni, vorbi din nou Biriş, zvârlind plictisit mucul de ţigară care i se stinsese în colţul buzelor. Ce-am putut umbla şi azi…

  — Cum îi spuneam şi Ilenei atunci când am discutat problema timpului, începu deodată Ştefan, după ce umplu paharele, nici cariul, nici măseaua ajunsă în câmpul morţii nu m-au convins. Ştiam asta mai de mult, o ştiam de când am început să pictez. Dar acum am şi o dovadă palpabilă: îl am pe Anisie…

  Biriş sorbi însetat jumătate din pahar, apoi îl umplu iar cu sifon şi-l dădu repede peste cap.

  — Mai spune o dată, făcu el. N-am prea înţeles bine ce mi-ai spus. Mi s-a părut că vorbeai de pictură…

  — Acesta era un secret, continuă Ştefan cu aceeaşi însufleţire, dar acum ţi-l pot spune şi dumitale. în orele mele libere, pictez. Dar nu de asta venisem să te văd. Venisem să-ţi vorbesc de Anisie.

  Biriş îl privi pătrunzător, îşi trecu uşor mâna peste părul rar din creştet, apoi îl întrebă, cu un glas obosit:

  — Cine e persoana?

  — E omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut. Locuieşte lângă Sighişoara. Acum, că l-am cunoscut, nu mai regret atât de mult că i-am vorbit Ilenei de pictura mea…

  — Ileana e soţia dumitale? întrebă Biriş umplându-şi din nou paharul.

  — Nu, spuse Ştefan pe un ton oarecare. Pe soţia mea o cheamă Ioana. Ileana e o fată pe care am cunoscut-o anul trecut, şi de care cred că sunt îndrăgostit.

  Se opri o clipă, pierdut în gândurile lui, şi zâmbi.

  — E curios, reîncepu cu alt glas, acum, că mi-ai spus, parcă şi Ileana ar putea fi soţia mea. Nu mă gândisem niciodată până acum la asta, adăugă visător. Nu că-mi pare rău că sunt căsătorit cu Ioana. Dimpotrivă, o iubesc foarte mult, foarte mult. Dar simt c-o iubesc şi pe Ileana… Deşi, după ce m-a