prezentat, în ziua aceea, drept pictor, am simţit parcă un fel de ură împotriva ei. Parcă mi-ar fi trădat cel mai scump secret. Şi, într-adevăr, pictura mea este un foarte mare şi foarte scump secret… Dar, din fericire, l-am întâlnit pe Anisie. Şi tocmai despre el, despre omul acesta, Anisie, vreau să-ţi vorbesc…

  — Intră direct în materie, îl îndemnă Biriş văzându-l că a rămas din nou cu privirile pierdute. Cine e persoana?

  — Omul ăsta a descoperit o mare taină, şopti Ştefan aplecându-se peste masă. A învăţat cum să trăiască. Trăieşte el, ca om, ca fiinţă totală – şi nu se lasă trăit de ţesuturile lui, de glandele lui, de automatismele lui, ca noi toţi, ceştilalţi…

  — Dar de unde ştii că trăieşte astfel? îl întreabă Biriş începând să-şi caute pachetul cu ţigări.

  — L-am văzut cum îşi curăţa pomii din livadă, începu Ştefan cu un zâmbet misterios. Stăm pe prispă, şi-l observam. Atunci l-am înţeles. M-am convins că munca lui e de o altă calitate decât muncile noastre. Eram pregătit, de altfel, pentru asta, continuă Ştefan după o scurtă pauză, pentru că ceva din beatitudinea asta o cunoscusem şi eu când pictam. Numai că, în cazul meu, nu era vorba de o muncă responsabilă, cu un obiect precis, ca în cazul lui. El îşi curăţa pomii de omizi. îl observam şi-l simţeam cum era prezent în fiecare gest. în faţa pomului nu era distrat, nu se gândea la nimic altceva. Dar ghiceam că pomul acela i se revela în totalitatea lui. Nu era un simplu obiect, unul printre altele o mie la fel cu el, aşa cum ni se arată nouă, majorităţii oamenilor. Lui, pomul acela pe care-l curăţa, îi revela, în acel moment, Universul întreg. îl vedea în totalitatea lui: cu rădăcinile, cu ramurile, cu frunzele şi paraziţii lui…

  — Eşti sigur că vedea toate acestea?! îl întrerupse Biriş. Eşti sigur că tot ce-mi spui nu e un fel de afabulaţie mitologică provocată de propriile dumitale extaze?!

  — Vedea toate acestea şi vedea încă multe altele, pe care noi nu le putem vedea, spuse Ştefan cu gravitate. Stătusem mult timp de vorbă, în seara când îl cunoscusem. M-a dus la el un coleg de facultate. Şi tot colegul acesta al meu îmi povestise ce s-a întâmplat cu Anisie. E un om cu câţiva ani mai mare ca noi. A învăţat multe; a urmat conservatorul la Viena, s-a apucat apoi de teologie, a studiat matematicile, fizica, biologia. N-a vrut să sfârşească nimic; nu şi-a luat nici o diplomă. Acum vreo cinci, şase ani, a avut un accident; a alunecat în timpul unei ascensiuni şi a zăcut nu ştiu câte luni; s-a crezut, la început, că şi-a rupt şira spinării, dar era vorba de ceva mai uşor. în orice caz, atunci, în acele luni petrecute în ghips, a avut, să spunem, revelaţia: a simţit cum trece timpul şi a ghicit, totodată, ce s-ar putea face ca timpul să nu mai treacă…

  — începe să devină interesant! făcu Biriş, ridicând capul. Spune înainte?!

  — De atunci, continuă Ştefan cu o bruscă fervoare, el nu mai trăieşte, ca noi, după un orar mai mult sau mai puţin complicat, şi nu mai are un program, să-i spunem, personal. Nu mai ţine seama decât de timpul cosmic: de zi şi de noapte, de creşterea şi de descreşterea lunii, de anotimpuri. Şi acest timp cosmic, după câte mi-a spus, va fi într-o bună zi, pentru el, abolit. Dar, deocamdată, are nevoie de Timp ca să se regăsească pe sine. Să se regăsească, adică, în sensul metafizic al cuvântului: să ia cunoştinţă de fiinţa lui plenară, integrală. Şi atunci, nu se mai lasă distrat de la trăirea fiecărui moment esenţial al acestui timp cosmic. Pentru el, luna nouă sau luna plină, echinocţiile şi solstiţiile, răsăriturile şi crepusculele nu au, ca pentru noi, o simplă funcţie calendaristică. Fiecare din ele îi revelează un nou aspect al întregului, al Cosmosului. Neacceptând nici un alt timp în afară de timpul cosmic – neacceptând, în primul rând, timpul istoric, timpul în care au loc, bunăoară, alegerile parlamentare, sau înarmările lui Hitler, sau războiul civil din Spania – hotărât să nu ţină seama decât de timpul în care au loc evenimentele cosmice: evoluţia lunii, anotimpurile, rotaţia pământului – el se mulţumeşte să epuizeze semnificaţia fiecăruia din aceste evenimente cosmice. Trăieşte astfel o neîntreruptă revelaţie. Te-ai fi convins şi dumneata dacă l-ai fi ascultat vorbindu-ţi despre o noapte cu lună, sau despre nămiaza de vară, sau despre semnificaţia tuturor cântecelor de paseri şi de insecte la diferite ceasuri ale zilei. Pentru el, Natura începe să devină nu numai transparentă, ci şi purtătoare de valori. Nu e vorba de o regresiune în starea, să-i spunem, animalică a omului primitiv. El descoperă în Natură nu acea vacanţă a Spiritului pe care o caută unii dintre noi, ci cheia primelor revelaţii metafizice: taina morţii şi a reînvierii, a trecerii de la nefiinţă la fiinţă. Şi omul ăsta, care e de-abia la începutul experienţei lui, a izbutit deja să se sustragă Timpului. Nu numai timpului istoric – căci de acest timp se poate sustrage oricine se hotărăşte să trăiască departe de lume, fără ziare şi fără radio – dar şi timpului fiziologic. Deşi are câţiva ani mai mult ca noi, pare cu zece ani mai tânăr. Pare un băiat de 25 de ani…

  — Ascultă, exclamă Biriş, dând la o parte, enervat, paharul gol din faţa lui. Dumneata ori îţi baţi joc de mine, ori ţi s-a întâmplat într-adevăr un miracol: ai întâlnit, în carne şi oase, un personaj al lui Ciru Partenie…

  — Ce vrei să spui?! îl întrebă Ştefan cu un ton indiferent.

  — Nu citeşti Viaţa Românească! Partenie publică în ultimul număr o foarte ciudată nuvelă: E departe stâna? aşa îi spune.

  — Nu înţeleg ce legătură are una cu alta, vorbi Ştefan.

  — Ar trebui să citeşti nuvela, continuă Biriş. Este exact povestea dumitale. Cu singura deosebire că