personajul lui Partenie nu e din Sighişoara, ci din munţii Moldovei. Autorul povesteşte cum l-a întâlnit într-o seară şi-au rămas de vorbă până noaptea târziu. Şi episodul cu accidentul la şira spinării, şi retragerea lui la ţară, şi tehnica integrării în Timpul cosmic, şi tot ce mi-ai spus dumneata, toate acestea le-am citit acum vreo două, trei săptămâni, în nuvela lui Partenie.

  — Nu se poate! şopti Ştefan.

  — Doar amănuntul cu curăţatul pomilor de omizi, şi interpretarea pe care i-o dădeai dumneata, nu-mi amintesc să le fi citit acolo. Dar, evident, adăugă Biriş cu o uşoară ironie în glas, nici nu şi-ar fi avut rostul în nuvelă: întâlnirea lor avusese loc într-o seară de toamnă, şi apoi, personajul lui Ciru Partenie nu avea livadă. Trăia, parcă, şi mai singuratic, în munte; singurii lui vecini erau ciobanii de la o stână!

  Şe opri şi-şi înălţă ochii spre Ştefan. Părea din nou pierdut în propriile lui gânduri; îşi rezemase bărbia în pumn şi privea drept înaintea lui, fără să scoată un cuvânt. Tăcură aşa, amândoi, multă vreme.

  — E de necrezut! vorbi târziu Ştefan, şi-şi umplu repede paharul.

  — Şi totuşi nu e nimic extraordinar, reîncepu Biriş. Aţi întâlnit amândoi acelaşi ins; un om destul de bizar, ce-i drept, dar totuşi un om în carne şi oase…

  — E curios că tot el, Marele Om, l-a întâlnit cel dintâi, spuse Ştefan silindu-se să zâmbească.

  — Indiscret cum e, continuă Biriş, ca şi cum nu l-ar fi auzit, Partenie a şi scris o nuvelă inspirându-se din această întâlnire. El l-a transformat în personaj. Dumneata l-ai luat mai în serios. Şi, în fond, cred că dumneata ai dreptate. Omul merită să fie cunoscut. Oricum ar fi, de la el se poate învăţa ceva…

  Ştefan clătină din cap.

  — Nu eu, în orice caz, spuse. Şi-mi pare rău. Eu va trebui să mă mulţumesc cu pictura…

  Dădu repede paharul peste cap, şi-l umplu din nou, cu furie.

  — Cu pictura, repetă el târziu ca şi cum ar fi vorbit singur. Va trebui să mă mulţumesc cu pictura…

  Îşi trecu mâna peste obraz şi încercă din nou să zâmbească.

  — Anch'io sono pittorel exclamă.

  Luă de pe masă pachetul lui Biriş şi-şi aprinse absent o ţigară.

  — N-am mai fumat de câţiva ani, spuse lăsând să ardă chibritul între degete. Biriş rămase cu braţele încrucişate, privindu-l. Tăcură iarăşi amândoi câtăva vreme.

  — Cred că e târziu, începu Biriş. Mă simt cam obosit…

  — Cum spuneai că se numeşte nuvela? îl întrerupse Ştefan ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o lungă reverie? Cum spuneai că se numeşte? E departe stâna? Cu semn de întrebare?

  — Cu semn de întrebare, spuse Biriş. Căci aşa începe nuvela: povestitorul se apropie de acel personaj misterios şi-l întreabă: „E departe stâna…?”

  — Şi crezi că are vreo semnificaţie asta, semnul ăsta de întrebare?

  — Nu cred, făcu Biriş gânditor. E o simplă întrebare, o întrebare ca oricare altele. Povestitorul întâlneşte un om singuratic, în munte, şi-l întreabă: „E departe stâna?”

  — Eu totuşi cred că are o semnificaţie, reîncepu Ştefan cu înfrigurare. în aparenţă, e o întrebare ca oricare altele. Dar dacă omul acela singuratic pe care l-a întâlnit Partenie este una şi aceeaşi persoană cu Anisie, atunci întrebarea ar putea avea şi o semnificaţie ascunsă. Bunăoară: Mai e mult până în rai? Sau: E departe Dumnezeu? Sau: Unde e Dumnezeu? Mai e mult până la Dumnezeu?

  — Nu cred, făcu Biriş. Partenie e un realist, un psiholog realist. Opera lui nu are semnificaţii mistice.

  Tăcu şi-şi umplu din nou paharul. I se păru că Ştefan nu-l mai ascultă şi prelungi tăcerea, sorbind, la răstimpuri, din paharul prea plin.

  — Şi acum, pentru că ai adus dumneata vorba, începu el târziu, mai pot să-ţi spun ceva. Mai pot să-ţi spun că Anisie al dumitale nu m-a convins. Integrat sau neintegrat în Timpul cosmic, tot câmpul morţii ne paşte, tot către moarte ne mână Timpul…

  Ştefan îşi trecu încurcat palma pe frunte, apoi şi-o lăsă pe obraz şi începu să şi-o frece.

  — Păcat de Anisie, vorbi el, păcat că l-a descoperit şi pe el Marele Om… Se opri, încruntat. Biriş îşi pironi privirile pe becul puternic din mijlocul grădinii; se adunaseră acum nenumăraţi fluturi de noapte şi gâze verzi, străvezii, şi-i dădeau târcoale orbeşte, zbătându-şi aripile ca într-un spasm fără sfârşit, lipindu-se o clipă de sticla încălzită şi apoi depărtându-se ca să încerce din nou, alături, cu aceeaşi neînţeleasă, patetică indiferenţă, tremurându-şi mai grăbit aripile, revenind de nenumărate ori, lovindu-se cu un sunet surd, neîntrerupt, de sticla lămpii, până ce cădeau ameţite, istovite, pe pietriş.

  — Ce mă miră, vorbi Biriş fără să-şi dezlipească privirile de lampă, este că Partenie a ajuns până la Sighişoara şi a întâlnit un personaj atât de deosebit de preocupările lui. El, care nu caută decât „experienţe” cu femeile din lumea bună… Acum, ar trebui să-l întâlnească şi pe Bursuc…

  — Numai că, de data asta, nu mă retrag atât de uşor din joc, îl întrerupse Ştefan cu un glas aspru, tăios. Anch'io sono pittorel Am fost şi eu la stână, l-am întâlnit şi eu pe Anisie. Et în Arcadia egoNu i-am pus întrebarea, dar am să i-o pun… Î-propos de semnul de întrebare, făcu el după o scurtă pauză, şi o lumină stranie i se aprinse deodată în ochi, n-ai vrea să-mi vezi picturile? Nu le-am arătat nimănui până acum, dar dumitale trebuie să ţi le arăt…

  — E cam târziu, spuse Biriş, şi sunt destul de obosit. Am fost până la Cotroceni…

  — Nu e nici unsprezece, făcu Ştefan sculându-se brusc de la masă. Nu e târziu, şi operaţia asta nu durează mai mult de un sfert de ceas. Mergem cu maşina. Aşteaptă-mă o clipă doar. Vreau să dau un telefon…

  Se întoarse după vreo zece minute, foarte bine dispus.

  —