Iartă-mă, te rog, spuse. Nu-i ştiam numărul şi a trebuit să-l caut în cartea de telefon, şi nu găseam cartea… Dar bine că era acasă. Trecem s-o luăm cu maşina. Ne-am dat întâlnire într-un sfert de ceas, în faţa casei… Ştii, adăugă făcând semn chelnerului, la plată, e fata aceea, Ileana, de care ţi-am spus că m-am îndrăgostit…

  — Anch'io sonopittorel îi spusese la telefon. Vino să-ţi arăt picturile. Să-ţi arăt maşina aceea care a dispărut… Ileana şovăise o clipă şi-şi zvârli ochii pe ceasornic: unsprezece.

  — E nepotul generalului Viziru la telefon, spuse lui tante Alice. Mă invită la un pre-vernisaj al expoziţiei lui. Nu-l pot refuza…

  Auzi claxonul în faţa uşii şi coborî. O lovi răcoarea nopţii, mirosul florilor din grădină. Se simţi deodată, fără motiv, fericită.

  — Dumnealui e filosof, îi prezentă Ştefan pe Biriş. Ţi-am vorbit odată de el; el e acela cu osul mort, cu avangarda în câmpul morţii… O iei la hotel Boston, pe strada Bucovinei, se adresă şoferului.

  Apoi îşi aprinse precipitat o nouă ţigară şi se împinse către fundul maşinii.

  — Dă-mi voie să te tutuiesc, îi spuse luându-i braţul. Astăzi e o zi foarte importantă din viaţa mea. întâlnisem pe Anisie, şi azi am aflat că Marele Om îl întâlnise înaintea mea…!

  — Cine e Anisie? îl întrerupse Ileana cu un zâmbet.

  Avea din nou sentimentul acela tulbure, greu de definit, că Ştefan începe un joc absurd, numai de el înţeles.

  — E un om extraordinar, spuse Ştefan.

  — Extraordinar, întări domol Biriş. E chiar mai interesant decât personajul lui Partenie.

  — Şi sunt sigur, totuşi, că semnul acela de întrebare are o semnificaţie simbolică, îl întrerupse Ştefan. Sunt sigur că tot înţelesul nuvelei stă în semnul acela de întrebare…

  Ileana voi să-i spună ceva, dar Ştefan nu-i lăsă timp.

  — Am ajuns, vorbi el repede. Aici e camera mea secretă. Vă implor să nu pomeniţi nimănui de vizita aceasta. Am să vă spun eu altădată pentru ce…

  Plăti şoferului şi-i pofti să intre. Ridicându-şi ochii, cu mirare, din cartea pe care o citea, portarul zâmbi şi-i întinse stânjenit cheia de la odaie. Urcară tăcuţi până la etajul doi. Era un hotel nou, destul de curat, dar lipsit de gust, ascunzându-şi anevoie sărăcia.

  — Intraţi, le spuse Ştefan din prag după ce aprinsese lumina. Şi vă rog să vorbiţi foarte încet, căci pereţii sunt de paiantă şi se aude tot.

  — Vădastra, şopti Ileana.

  — Locuia acolo, arătă Ştefan întinzând braţul. Acum e o cameră de pasaj. Ultima oară era ocupată de un comis-voiajor din Braşov… Din fericire, de partea ceastălaltă nu am vecini…

  Ileana privi amuzată în jurul ei. Un interior banal de cameră de hotel modest, în care biblioteca ce parcă stătea să cadă şi masa de lemn încărcată cu cărţi păreau stinghere, aduse dintr-o altă lume.

  — Trebuie să ştiţi că sunteţi primii oameni care aţi intrat în camera secretă, continuă Ştefan în şoaptă. Nu vă puteţi da seama ce înseamnă asta pentru mine. Acesta e un secret al meu. Chiar dacă vi l-aş spune nu l-aţi înţelege…

  Se îndreptă spre fereastră şi o deschise. Se plecă mult peste pervaz, întorcând capul către camera vecină.

  — Puteţi vorbi, le spuse. Văd că e întuneric alături. Vecinul meu încă nu s-a întors.

  Ileana se aşeză pe scaunul din faţa patului: Biriş continua să privească titlurile din bibliotecă.

  — Anch'io sono pittoreâncepu Ştefan revenind în mijlocul camerei şi îndreptându-se spre Biriş. Mai dă-mi, te rog, o ţigară, spuse. Este a patra ţigară pe care o fumez în mai puţin de-un ceas. M-am lăsat de fumat acum câţiva ani, dar în noaptea asta simt că trebuie să fumez… îmi pare rău că nu vă pot oferi nimic, adăugă el după ce-şi aprinse, tremurător, ţigara. Aici nu se consumă nimic. Uneori, când mi-e foarte sete, beau un pahar cu apă de la robinet. Asta e tot. Ca şi în camera Samba, în această cameră secretă toate funcţiunile fiziologice sunt oarecum suspendate. Când mi-e foame, cobor în stradă şi-mi cumpăr un covrig. Dar nu pot mânca aici, nu pot urca în această cameră secretă cu un covrig, sau un iaurt, sau o pungă cu fructe. Aşa era şi cu camera Samba, adăugă el cu un zâmbet. înainte de a vă revela secretul cel mare, trebuie să vă povestesc povestea camerei Sambo.

  Se aşeză pe marginea patului şi-i privi pătrunzător pe amândoi.

  — Vă rog să nu mă întrerupeţi, le spuse. Acum, că Anisie a devenit personaj literar, vă pot revela şi eu secretele copilăriei mele. Am să vă spun povestea camerei Samba… Aveam vreo cinci, şase ani, începu el cu un glas înăbuşit, şi mă aflam cu familia la Movila. Locuiam într-un fel de vilă-hotel, care avea două etaje şi vreo cincisprezece, douăzeci de camere. în sala de mese, eram vecinii unui grup de tineri foarte misterioşi. Mi se păreau misterioşi pentru că, deşi vorbeau româneşte, nu înţelegeam prea bine ce vorbeau. Din când în când unul dintre ei rostea un cuvânt straniu, fără sens pentru mine, şi atunci toţi începeau să exclame, să se agite, să ridice glasurile. Eu eram fascinat de misterele lor. Şi într-o zi, întorcând brusc capul către masa lor, într-un moment când discuţia ajunsese neobişnuit de animată, am auzit pe unul dintre ei, pe cel care mi se părea cel mai bătrân pentru că avea mustăţi, l-am văzut ridicând braţul către tavan, parcă ar fi indicat o direcţie, şi l-am auzit rostind cu un glas solemn: Sambdl Toţi au amuţit deodată şi şi-au plecat ochii în farfurie. Apoi au repetat, pe rând: Sambdl Sambdl… în acea clipă am simţit un fior necunoscut până atunci: simţeam că pătrunsesem într-un mare şi cutremurător secret. Toate misterele bărbaţilor de la masa alăturată erau concentrate în aceste două silabe: Samba, şi printr-o împrejurare providenţială, întorsesem capul exact în momentul în care omul cu mustăţi arătase direcţia în