care se afla această taină, Samba. Se afla deasupra noastră, undeva deasupra noastră, la etajul doi… Şi, evident, chiar în după-amiaza aceea am plecat s-o descopăr. Noi, copiii, dormeam într-o cameră separată, cu doica, alături de cea a părinţilor. M-am prefăcut că dorm, şi când am simţit că doica aţipise, am ieşit, am alergat cât am putut de repede pe culoar, şi am urcat la etajul doi. Am simţit că mi se bate inima de cum am ajuns acolo, la etajul doi. Nu ştiam încotro să mă îndrept, dar simţeam cum mi se bate inima din ce în ce mai tare. Am închis ochii, de frică, şi am început să calc încet pe covor, îndreptându-mă către fundul culoarului. Nu ştiu cât am mers, dar m-am trezit în faţa unei uşi, şi în acea clipă am simţit că acolo era Sambo. M-am întrebat mai târziu cum de am avut curajul să pun mâna pe clanţă şi să intru. Tremuram tot, şi dacă aş fi auzit în acea clipă un zgomot mai puternic sau un ţipăt de om, probabil că aş fi leşinat. Totuşi, am pus mâna pe clanţă şi am intrat… O văd şi acum. Storurile erau lăsate, şi în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu ştiu de ce, mi se părea că totul pluteşte acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile, şi lăzi, şi coşuri cu hârtii şi jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambo. Am înţeles că există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi – există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa. Căci în Sambo simţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea asta fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur că acolo mă aştepta Dumnezeu, şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul. N-am mai simţit, apoi, nicăieri şi niciodată, o asemenea fericire, în nici o biserică, în nici un muzeu; nicăieri şi niciodată. Rămâneam, probabil, ceasuri întregi acolo, pentru că, reîntorcându-mă lângă ai mei, îi găseam agitaţi, neliniştiţi, uneori furioşi.

  — Unde ai fost? mă întrebau. Te căutăm de trei ceasuri…

  — M-am jucat, minţeam eu. Şi nici o ameninţare, nici o pedeapsă nu mă speria. Acceptam zâmbind toate: gândul că mă voi putea întoarce în Sambo, mă consola. Odată, venisem acolo cu câteva bomboane în buzunar. Fără să-mi dau seama, am luat o bomboană şi am început s-o sug. Imposibil! Nu avea nici un gust. Şi nici n-o puteam suge. Gura mi-era uscată. Nu-mi puteam mişca limba. Nu puteam face nimic în Sambo. Nu mi-era foame, nu-mi era sete, nu mi-era somn. Trăiam, pur şi simplu, în paradis. în seara aceleiaşi zile, când venisem cu bomboane, am observat cum oamenii de la masa de alături, mă priveau pe furiş şi vorbeau în şoaptă între ei, arătându-mă. Evident, mi-am dat eu seama, ei ştiau de crima mea, ştiau că intrasem în Sambo cu câteva bomboane în buzunar şi că încercasem chiar să sug una din ele. Cred că sentimentul de ruşine şi teamă că fusesem descoperit a fost cauza indigestiei pe care am avut-o. Două zile am zăcut bolnav. Doica mi-a spus mai târziu că vorbeam prin somn, şi deliram, deşi n-aveam febră prea mare. Bănuiam eu despre ce puteam vorbi, dar simţeam că nu mă trădasem. Ei, ceilalţi toţi, familia, nu ştiau de Sambo, nu întorseseră capetele la timp ca să vadă direcţia pe care o indicase omul cu mustăţi. Aşteptam, cu nerăbdare, să mi se dea voie să părăsesc patul. A treia zi, întorcându-mă de la plajă, am reuşit să le scap de sub ochi, şi am alergat la etajul doi. Dar n-am mai putut intra. Sambo era încuiată. Am rămas acolo, zdrobit, multă vreme, încercând din când în când clanţa. Zadarnic. Sambo rămânea încuiată. Mă rugam în gând, mă rugam aşa cum învăţasem să mă rog, şi rosteam toate rugăciunile pe care le ştiam, către Dumnezeu, Maica Domnului, şi Iisus Christos, şi îngerul meu păzitor, dar Sambo rămânea încuiată. M-am rugat în gând la omul cu mustăţi, m-am rugat la toţi cei de la masa lui, oameni puternici, cunoscători de cuvinte neînţelese, iniţiaţi în mistere – şi puneam, apoi, tremurând, mâna pe clanţă. Zadarnic. Uşa nu se mai deschidea. Mi se interzisese intrarea. Sambo îmi devenise inaccesibilă… Am revenit a doua şi a treia zi, am revenit în fiecare după-amiază, cât timp a durat vilegiatura noastră la Movila. Reveneam zadarnic. Mi se interzisese intrarea în Sambo. îmi dădeam, de altfel, seama de asta spionându-mi vecinii la masă. Nu mai mă priveau, nu mai ridicau glasurile. Vorbeau tot în şoaptă, cu frunţile plecate. Am aflat de la doică pentru ce: omul cu mustăţi se înecase la plaja de la Tuzla. Nu-l mai aduseseră aici. îl transportaseră direct la Constanţa. Nu le-am spus nimic, dar eu ştiam de ce se înecase…

  — Făceai, cu alte cuvinte, un complex de culpabilitate, îl întrerupse Biriş.

  — Nu, nu cred că era asta, continuă Ştefan. Nu aveam nici un sentiment de culpabilitate. Doar că, mi se părea că ştiam ceva; că participasem la o taină, alături de toţi ceilalţi de la masa vecină, şi că această taină implica, printre altele, şi o moarte… Atât.

  Se opri, extenuat, şi-şi aprinse o altă ţigară.

  — Dar, în fond, ce era Samba? întrebă Ileana. Ce-ar fi putut însemna cuvântul acesta, Samba…?

  Ştefan zâmbi.

  — Nu înţeleg nici eu, dar asta n-are mare importanţă. Mai târziu, în liceu, m-am întrebat dacă tinerii aceia nu discutau cumva literatură, şi dacă toate cuvintele acelea stranii, care mă înfioraseră pe mine, nu erau