titluri de cărţi şi nume de autori. Poate că tânărul rostise cu emfază: Salammbo şi ridicase mâna în sus – şi mie mi se păruse că rostise Sambo şi arătase spre etajul doi… Dar chiar dacă ar fi fost aşa, experienţa misterului nu rămâne mai puţin valabilă, în fond, poate că toate discuţiile acelea literare n-aveau decât scopul acesta, ignorat, bineînţeles, de către cei care le purtau, scopul acesta de a-mi revela mie experienţa misterului. Nu vreau să intru, acum, în detalii… V-am spus povestea camerei Sambo ca să înţelegeţi de ce nu pot să vă ofer nimic în această cameră secretă, de ce nu pot să vă dau nici măcar o dulceaţă. Aici, în camera secretă, nu pot mânca…

  — Dacă am înţeles bine, vorbi Biriş, camera aceasta e o replică a camerei Sambo. încerci, acum, la maturitate, să regăseşti experienţa aceea inefabilă a copilăriei… Un psihanalist ar spune că e vorba de un complex de regresiune, de un infantilism…

  — Nu, începu Ştefan, nu cred că ai dreptate. Camera aceasta secretă are altă poveste. E prea lungă ca să v-o povestesc acum. De altfel, nici nu ştiu dacă aş reuşi s-o povestesc. Dar sunt sigur că e vorba despre altceva. Mi-aduc aminte de un gând care m-a obsedat când eram foarte tânăr: cum aş face să pot avea şi o altă identitate? Adică, să fiu şi alt om decât acela care mă ştiam, că începeam să devin, un om cu o anumită formaţie intelectuală, condiţionat de anumite complexe sociale şi morale, cu anumite gusturi, anumite automatisme? Cum aş face, îmi spuneam, să pot trăi şi altfel decât simţeam că începeam a fi obligat să trăiesc, obligat nu numai de familie sau societate, ci chiar de mine însumi, de propriul meu trecut, de propria mea istorie, cum ar spune Biriş. Ca să vă dau un exemplu, îmi plăceau anumiţi autori, şi, deci, mă simţeam obligat să-mi placă întotdeauna, pentru că mă convinsesem că-mi plac şi simţeam că m-aş contrazice dacă aş declara într-o bună zi că nu-mi mai plac; aş fi avut, în acea zi, sentimentul că mă contrazic, că nu sunt consistent, că nu am, cum se spune, suită în idei… Ei bine, în camera aceasta secretă sunt liber să mă contrazic, liber să cred ce-mi place, chiar dacă acele credinţe şi opinii sunt efemere…

  — Este, cum s-ar spune, o cameră extraistorică şi atemporală, făcu Biriş bine dispus, şi începu să râdă.

  — Este, bineînţeles, şi asta, continuă Ştefan cu fervoare, dar mai este şi altceva. N-am să vă pot spune tot pentru că nu ştiu cum aş putea exprima asemenea lucruri obscure…

  — Arată-ne mai bine picturile dumitale, vorbi din nou Biriş. Poate o să înţelegem despre ce este vorba când le-om vedea…

  Ştefan îi privi pe amândoi, pe rând, cu gravitate, apoi îşi trecu mâna pe obraz şi zâmbi.

  — Tocmai lucrul ăsta e greu de explicat, începu el după o lungă tăcere. Pentru că picturile acestea pe care vreau să vi le arăt, ascund un mare secret, şi dacă nu vi-l revelez în prealabil, mă îndoiesc că le veţi putea vedea…

  — Nu prea înţeleg ce vrei să spui, începu Biriş, dar eu tot cred că ar fi mai bine să începi prin a ne arăta picturile.

  Ştefan tăcu din nou, încurcat.

  — Mi-ai spus că ai să-mi arăţi maşina, vorbi deodată Ileana. Şi dacă vrei să ştii adevărul, pentru asta am venit: ca să văd maşina… Dacă ar fi fost vorba de altfel de picturi, poate aş fi refuzat; aş fi venit altădată să le văd. Dar, mi-am spus, poate că maşina aceea de la miezul nopţii nu se vede decât noaptea… De aceea am venit…

  Ştefan continua să tacă privind-o adânc, aproape încruntat.

  — Mi-ai spus: Anch'io sono pittorel reîncepu Ileana.

  — Şi sunt! exclamă deodată Ştefan. în felul meu, sunt şi eu pictor. Dar e o pictură cu totul specială. Ca s-o poţi înţelege bine…

  În clipa aceea se auzi din camera de alături un glas puternic, cu un accent provincial.

  — Arată-le, domnule, pictura, şi nu mai lungiţi vorba! Arată-le o dată, şi terminaţi, că e miezul nopţii!… Să putem dormi şi noi…!

  Ştefan rămase încremenit în mijlocul odăii. Ileana zâmbi amuzată şi-i făcu semn, arătându-i cu mâna spre camera vecină.

  — Răspunde-i ceva, şopti ea repede. Răspunde-i ceva ca să-l linişteşti!… Ştefan se apropie în vârful picioarelor.

  — Crezi că a auzit şi el? o întrebă, în şoaptă, foarte emoţionat. Crezi că a putut auzi şi el povestea camerei Samba…?].

  — Nu, n-a putut, îl linişti, şoptind, Ileana. Ştiu când a intrat. L-am auzit intrând. A intrat de vreo câteva minute…

  — Eşti sigură că n-a auzit?! întrebă din nou, tulburat, Ştefan. Ileana clătină din cap.

  — Arată-ne, acum, până ce nu adoarme, şopti Biriş, apropiindu-se.

  — Imposibil, vorbi foarte încet Ştefan. Trebuie să vă explic.

  — Lasă explicaţia, îl întrerupse Biriş cu nerăbdare. E târziu. Arată-ne măcar o singură pânză…

  — Arată-ne măcar maşina, şopti Ileana.

  Ştefan îşi trecu din nou mâna pe obraz, înfrigurat, agitat.

  — Nu există decât o singură pânză, spuse ei târziu. Nu există decât una şi aceeaşi pânză pentru toate picturile. De aceea spuneam că trebuie să vă explic; ca să ştiţi cum s-o priviţi. Maşina Ilenei, bunăoară, este ultimul tablou pe care l-am pictat; dar l-am pictat pe aceeaşi pânză pe care am pictat toate celelalte tablouri. Şi ca s-o puteţi vedea, trebuie să vă explic cum s-o priviţi; altminteri, n-o puteţi recunoaşte.

  — Ce-are a face! exclamă exasperat Biriş. Dumneata arată-ne pânza, că ne descurcăm noi; găsim noi maşina, n-avea nici o grijă…

  — Dacă vă spun că este una şi aceeaşi pânză! făcu Ştefan ridicând glasul.

  — Atunci de ce m-ai chemat? îl întrebă Ileana. Mi-ai spus că ai să-mi arăţi maşina…

  — Am să ţi-o arăt, vorbi Ştefan, dar