— încăpăţânat mai e, domnule! exclamă din nou omul din camera vecină, încăpăţânat l-a mai făcut Dumnezeu…!

  Şi bătu, furios, cu pumnul în perete, de mai multe ori.

  — Le-o arăţi, domnule, sau mă duc să chem portarul…?!

  — Nu pot să le-o arăt, strigă Ştefan, pentru că n-au cum s-o vadă4!

  — Atunci stingeţi lumina şi vă culcaţi, ţipă cu toată puterea omul din camera vecină. Că dacă nu, mă duc şi chem portarul…!

  Ileana se ridicase, foarte bine dispusă şi se apropie de uşă.

  — Haide să mergem, şopti ea. Ne povesteşti mai bine pe stradă…

  — Pe mine să nu contaţi, vorbi enervat Biriş. Eu mă duc acasă… Sunt foarte obosit… Am umblat toată ziua, am fost tocmai la Cotroceni. Mă simt foarte obosit…

  III.

  Întorcându-se acasă după întâlnirea cu Voinea, totul i se păru în jurul lui feeric: mobila, lumina, covoarele.

  — Sunt la Iaşi, dragă, m-am stabilit la Iaşi, spusese Voinea repede, cu privirile plecate.

  Nu mai râdea, cu insolenţa de acum câţiva ani. Se îngrăşase, şi femeia de lângă el părea slabă, cu un aer timid de provincială.

  — Am o farmacie acolo, e proprietatea ei, şi arătase spre nevastă-sa. Căci şi ea e farmacistă. Ne străduim şi noi cum putem… N-au prea mers bine lucrurile în ultima vreme… Dar, ştii şi tu, aşa e la început…

  Vădastra se răsturnă în fotoliul lui de lângă birou şi zâmbi. „O farmacie la Iaşi… O ducem cam greu…” Săracul Voinea!… Şi cât îl făcuse să sufere cu câţiva ani în urmă…

  Rămase aşa, privind în gol. Se trezi întrebându-se: „Are să mai întârzie mult răspunsul lui Ford…?!” îi scrisese cu două luni mai înainte un lung memoriu în care îi comunicase planurile lui îndrăzneţe: controlul întregii opinii publice mondiale printr-o foarte secretă asociaţie de episcopi catolici şi protestanţi, savanţi cu renume universal, oameni politici şi scriitori din toate ţările, asociaţie care se oferea s-o organizeze şi s-o conducă el. îi scrisese lui Ford în mare taină, dându-şi adresa la post-restant, mărturisindu-i experienţa lui în serviciile secrete, dar stăruind mai ales asupra importanţei mondiale pe care ar putea-o avea această organizaţie, care ar aduce pacea în omenire şi ar face nemuritor numele industriaşului american. De câţiva ani, Vădastra elaborase Până în cele mai mici amănunte planul acestei organizaţii secrete, cu ramificaţii în toate capitalele globului. Lectura autobiografiei lui Ford îl încredinţase că numai cu o avere considerabilă şi un mare spirit de iniţiativă planul acesta ar putea fi împlinit. Şi atunci, după nesfârşite şovăiri în faţa numeroaselor ciorne şi proiecte de memorii, îi scrisese.

  …Într-o bună zi, nu se îndoia, întrebând ca de obicei la ghişeul poştei, domnişoara îl va privi cu o nedumerită curiozitate, şi îi va spune: „Da, domnule, aveţi o scrisoare din America!”. Nici un muşchi al feţei nu-i va tresări. Se pregătise de mult pentru această întâmplare. Se va încrunta, doar, puţin plictisit, şi va spune: „Ah! asta era! Credeam că era ceva mai interesant!” Apoi, foarte calm, va pune scrisoarea în buzunar şi va continua să privească figurile femeilor, aşa cum făcea întotdeauna când se afla în marea sală a Palatului Poştelor. Şi tot atât de calm va coborî treptele, şovăind încotro s-o apuce, hotărându-se în cele din urmă să se îndrepte spre Cercul Militar, mergând agale, fără nici un fel de preocupare în privire. Iar apoi…

  Îi era greu să aleagă între atâtea alternative tot atât de îmbietoare: poate că va trebui să plece în Statele Unite şi atunci ar intra în biroul domnului Protopopescu şi i-ar spune, aprinzându-şi o ţigară (ceea ce nu făcea niciodată, mai ales că fuma destul de rar): „Sunt chemat în Statele Unite, mi se pune la dispoziţie un cec important. E vorba de o misiune foarte delicată; nu vă pot spune decât în treacăt, înţelegeţi şi dumneavoastră…” Sau, rămânând în Bucureşti, i s-ar comunica din partea unei bănci că i s-a deschis un cont de, să spunem, cincizeci de milioane de lei pe an, cu rugămintea să fie discret şi să nu semneze cecuri decât persoanelor de mare încredere. „Dar de unde atâţia bani pe tine, Spiridoane?”, l-ar întreba într-o zi domnul Protopopescu, umilit că nu putuse afla prin propriile lui mijloace de informare izvorul nesecat al cecurilor. El l-ar privi în ochi, zâmbind sarcastic, apoi i-ar spune trăgând din ţigară: „Hei, şefule, îţi mai aduci aminte când bombăneai că nu sunt bun de nimic şi mănânc banii statului pe degeaba? Ei, iată că s-au găsit alţii, mai pricepuţi ca dumneata, care să-mi aprecieze talentele. Nu pot să-ţi spun cine, dar într-o zi ai să afli şi dumneata”.

  Şi după aceea s-ar aşeza pe lucru. Mai întâi: o călătorie în America să-l cunoască pe Ford, în cazul când acesta n-ar cere de la început să se stabilească în Statele Unite. Apoi, închirierea unei case elegante la Şosea, cu mobilă modernă, biblioteci, secretare (toate străine, pentru corespondenţa cu persoanele ilustre din alte ţări). El ar apărea destul de rar în lume. Din când în când, ar cere să fie invitat la recepţia vreunei Legaţii sau la balul Ministerului de Externe, unde ar apărea în frac, foarte sever, neacceptând să vorbească decât cu miniştrii, deşi nici acestora nu le-ar putea spune mare lucru, ascunzându-se întotdeauna sub aceeaşi formulă: „Nu sunt autorizat să declar mai mult Excelenţei Voastre, dar dacă voi primi noi instrucţiuni, voi ruga pe Excelenţa Voastră să treacă într-o zi pe la birourile noastre. Dar vă rog, insist chiar, multă, foarte multă discreţie! Chestiunea este dintre cele mai delicate…”

  Sau, numai ca să poată savura surpriza foştilor lui cunoscuţi şi prieteni, ar intra uneori să ia masa în restaurantele pe care le-a frecventat atâţia ani, şi ar chema plictisit chelnerul: „Dragă Jeane, ra-am săturat de meniuri cosmopolite, care încep cu eternele icre negre şi sfârşesc cu eterna şampanie. Dă-mi, dragă, ceva românesc, de-al nostru…” Apoi, fixându-şi bine