monoclul fumuriu, ar privi de jur-împrejur, cu un aer de plăcută oboseală şi melancolie în acelaşi timp. Ar zări pe un cunoscut. „Ce mai faci? Ah, dragă, despre mine!… Am să-ţi spun altădată. Proiecte, călătorii, viaţă agitată, mare răspundere… Dar ce să-ţi spun, nu mă plâng. Este o muncă extrem de interesantă, care ar putea avea consecinţe internaţionale de cea mai mare importanţă pentru noi, românii, ca şi pentru Europa întreagă. Dragă, continentul nostru e prea mic! Ceea ce face Titulescu la Geneva e interesant, nu zic nu, dar e insuficient. Problema e mult mai vastă, şi e nevoie de spirit de iniţiativă, perspicacitate, discreţie… Tocmai de aceea ai să mă ierţi că nu-ţi pot spune prea mult. înţelegi şi tu, misiunea mea e plină de răspundere. Nu e vorba numai de România. Problema e infinit mai vastă… Sunt mulţumit că mi s-a încredinţat această misiune, pentru că de ani de zile, când voi credeaţi că nu fac nimic… lasă, lasă! de altfel nici nu vă acuz, pentru că, înţelegi prea bine, trebuia să ţin cel mai mare secret, şi voi n-aveaţi de unde şti cu cine lucrez eu… Tot ce pot să-ţi spun, este că misiunea aceasta mi s-a încredinţat de către un for internaţional…”

  Sau văzând că intră în restaurant o femeie distinsă într-un grup de domni bine îmbrăcaţi, ar privi-o absent, până ce ar observa că frumoasa necunoscută se pleacă la urechea vecinului de masă, ca să-l întrebe cine e domnul cu monoclu fumuriu. Atunci, şi-ar lăsa privirea să alunece nepăsător asupra grupului întreg, „în situaţia mea, ar spune prietenului de lângă el, aproape că nu mai pot privi o femeie frumoasă fără să nu am complicaţii. Telefoane, invitaţii la ceai, şi tot ce urmează. îţi închipui cât trebuie să fiu de prudent…!”

  O farmacie la Iaşi!… O ducem cam greu acum… Săracul Voinea! Dacă măcar şi-ar da seama de viaţa pe care o duce… Dar, în acea clipă, auzi uşa de la ascensor deschizându-se, câţiva paşi, şi apoi un râs scurt, emoţionat, de femeie. Tresări mirat, ciulind urechile. Pentru întâia oară de când se mutaseră împreună, Băleanu se întorcea acasă cu o femeie. Probabil că una de-alea, gândi Spiridon. Şi-şi aruncă ochii la ceas: trecuse de miezul nopţii…

  Zadarnic pândise Vădastra a doua zi de dimineaţă plecarea necunoscutei; uşa odăii lui Băleanu nu se deschise decât o singură dată, şi Spiridon, care aştepta momentul acesta ca să iasă chiar atunci, prefăcându-se că se îndreaptă spre bucătărie, dădu cu ochii de locotenent, gata de plecare. îl privi cu surprindere:

  — Te miră că mă vezi îmbrăcat aşa? făcu zâmbind Băleanu. E ţinuta reglementară. Azi sunt de jurnă pe regiment. Nu mai vin acasă decât mâine-dimineaţă… S-auzim de bine…!

  Îndată ce-l văzu plecat, Vădastra nu se mai putu reţine şi, trimiţând ordonanţa să-i cumpere un pachet de ţigări, intră hotărât în odaia lui Băleanu. îşi luase câteva cărţi, cu aerul că venise să-i înapoieze volumele. Se opri în prag, ca şi cum ar fi voit să-şi ceară scuze. Dar o repede ochire în toate colţurile îl convinse că odaia era goală. Aşeză cărţile pe birou şi începu să caute, dezamăgit, urmele vizitatoarei. în odaie plutea, într-adevăr, un vag parfum feminin, şi asta îl întărâta şi mai rău. Căută pe sub perne, trase cuvertura, privi sub pat, în dulap, dar nu întâlni nicăieri nici un fel de urmă, nici măcar o floare, o batistă, o ţigară pe cotorul căreia să se fi imprimat roşul de buze. Răsfoi iritat dicţionarul germano-român şi gramatica, de care Băleanu nu se despărţea niciodată, păstrându-le alături de el, pe măsuţa de lângă pat. Ca de obicei nici o scrisoare, nici o notiţă, nici măcar o carte de vizită. Auzi ordonanţa trecând prin bucătărie şi, cu cărţile sub braţ, ieşi repede din odaie. Când îi aduse pachetul cu ţigări nu se putu stăpâni să-l întrebe:

  — Ascultă, mă, când a plecat coniţa de la domnul locotenent? Soldatul îl privi mirat.

  — Eu nu ştiu nimic, dom'Vădastra, nu ştiu să fi fost vreo coniţă pe la dom'locotenent…

  În dimineaţa aceea, trecu din nou pe la poştă. Tresări când domnişoara îi întinse un plic, dar anevoie îşi reţinu un gest de enervare privindu-l. Era de la tatăl lui. îl deschise destul de târziu, la masă, după ce terminase de mâncat friptura. „Află despre noi că suntem bine sănătoşi, şi te dorim din inimă, cum spuneau bătrânii noştri când se adresau odraslelor lor la cătănie…” Vrea să fie ironic, comentă mental Spiridon sărind rândurile. „Am mai fost o dată prin Bucureşti, capitala României Mari, dar la vechea adresă nu te-am mai găsit, iar la cea nouă, dac-o fi, pasă-mi-te, noi, opincarii, nu avem intrarea nici pe scara cea din dos…” Etcetera, etcetera, etcetera, făcu enervat Spiridon întorcând pagina. Să vedem ce mai vrea… „Curând voi veni cu nişte treburi pe la Măriile Voastre, necazuri cu pământul Sărăcenilor şi cu o amendă a soru-tii. Aş vrea măcar atunci să ne putem întâlni, că poate mai avem şi noi să ne spunem unul altuia din nevoi şi greutăţi. Din banii care ni i-ai trimis luna trecută, mi-am reparat surtucul, am mai plătit o parte din dări şi mi-a rămas şi mie de un tutun mai bun. Dar tare aş vrea să mai citesc şi eu vreuna din cărţile care aud că ies la iveală cu nemiluita la Bucureşti, unele mai frumoase ca altele…” „Am înţeles”, încheie Spiridon împăturind scrisoarea şi băgând-o cu atenţie în buzunarul de sus al vestei. O dată ajuns acasă, procedă la distrugerea ei, cu multă precauţie, nu cumva să cadă sub privirile vreunui indiscret.

  După-masă se reîntoarse la poştă şi expedie un mandat de 2 000 de lei, dându-şi ca de obicei adresa tribunalului. Glasul femeii din noaptea trecută începea să-l obsedeze. Nu putea înţelege cum izbutise să plece din odaia lui Băleanu fără ca el să prindă de veste. Către seară curiozitatea îl doborî din nou, şi se întoarse acasă, hotărât să cerceteze încă o dată