odaia. Cumpărase în drum un bilet la cinematograf, şi-l dădu ordonanţei spunându-i că el aşteaptă o vizită şi că ar fi bine să nu se întoarcă acasă înainte de miezul nopţii, iar după aceea să nu mai iasă din bucătărie. Rămas singur, Spiridon intră în camera locotenentului şi reîncepu cercetarea. Amintirea parfumului feminin dispăruse. Ferestrele stătuseră mult timp deschise. Totuşi, Spiridon nu pierduse speranţa. Deschise dulapul, dar nu găsi nimic care să-i atragă în chip deosebit luarea-aminte. Reîncepu cercetarea buzunarelor tunicilor militare şi ale pantalonilor. Dar, pe când cotrobăia, se trezi deodată emoţionat, aproape tremurând de plăcere, şi se întrerupse, şovăind o clipă în faţa oglinzii. Ispita de a se îmbrăca ofiţer şi a ieşi să se plimbe pe stradă era prea puternică. Hotărându-se brusc, scoase uniforma locotenentului, stinse lumina şi, cu toate că ştia ordonanţa plecată, trecu tiptil în odaia lui.

  De data aceasta nu îmbrăcă numai tunica, ci îşi puse mai întâi pantalonii, ceea ce îi dădu oarecum de lucru pentru că, deşi Băleanu nu era mult mai înalt decât el, era mai bine legat, şi Spiridon fu silit să fixeze strâns bretelele şi să se încingă cât putu mai tare cu cureaua. în cele din urmă, rearanjându-şi monoclul şi îndesându-şi pe cap chipiul, se privi în oglindă. Răsuflă câtva timp în neştire, oftând lung, neîndrăznind să-şi ia ochiul după imaginea aceea restaurată, în care se regăsea aşa cum se visase în copilărie: vast, marţial, seducător. Se încruntă, ridică mai sus capul, îl întoarse încet, până ce monoclul dispăru aproape complet, şi, cu coada ochiului, se urmări în oglindă, răsfăţându-se sub lumina lămpii. Apoi brusc, îşi scoase chipiul, se depărta câţiva paşi, şi izbucni într-un râs scurt, uscat, fibros. Râdea ca să-şi stăpânească emoţia. Neştiind ce să facă, se trânti în fotoliu, îşi admiră pantalonii militari, întin-zându-se cât putea mai mult, şi privindu-se de sus în jos deasupra trupului. Dar, pe neştiute, emoţia îl stăpâni din nou, şi atunci sări în picioare, îşi puse repede chipiul, se apropie de oglindă şi, serios, lipi degetele de la mâna dreaptă, aşteptă nehotărât câteva clipe, şovăind într-o poziţie de drepţi şi, în cele din urmă, se salută. Gestul acesta îl eliberă parcă de o povară care îi îngreuiase până atunci răsuflarea. Faţa i se lumină, şi repetă mecanic salutul, desăvârşind Poziţia de drepţi, când foarte aproape de oglindă, când în mijlocul odăii. Apoi, fără să-şi dea seama, se trezi făcând câţiva paşi la stânga, câţiva paşi la dreapta, întoarceri pe loc, fiecare mişcare mai dificilă fiind urmată de o prezentare solemnă în faţa oglinzii şi de un salut.

  O jumătate de ceas mai târziu, Vădastra se plimba prin odaie, cu pas de stradă, distrat, dar de câte ori trecea prin faţa oglinzii, saluta. Uneori salutul lui era respectuos şi corect, alteori amical, alteori indiferent sau chiar obosit, ca o corvoadă. Se închipuia întâlnind, pe stradă, superiori, camarazi, inferiori. Nu se gândise o singură clipă că uniforma lui, largă şi cu umerii căzuţi, ar putea atrage privirile, nici că monoclul negru ar putea da de bănuit. De când schiţase pentru prima oară salutul în faţa oglinzii, hotărârea lui fusese luată; se va coborî să se plimbe îmbrăcat ofiţer.

  De-abia când se văzu în ascensor începu să-l încerce teama. Nu era decât ceasul 11 şi s-ar fi putut să-l recunoască unul dintre vecini. îşi scoase brusc monoclul şi traversă repede holul de la intrare, cu capul în jos, preocupat. Odată ajuns în stradă, porni cu paşi mari către zona mai puţin luminată a trotuarului, şovăi câtva timp încotro s-apuce, apoi se îndreptă hotărât către staţia de taxiuri. Numai când se află la câţiva paşi de maşinile din staţie îşi recapătă aerul marţial şi privi cu linişte în toate părţile. Şoferul moţăia şi, trezindu-se la glasul lui Spiridon întoarse brusc capul şi-i spuse: „Să trăiţi, domnule căpitan!” Spiridon duse maşinal mâna la chipiu.

  — O iei spre Şosea, băiete! Şi nu e nevoie s-o iei repede, că avem timp! Noaptea era clară şi nu prea caldă. Pe bulevardul Lascăr Catargiu, aproape de statuia Brătianu, lumea încă nu se împuţinase. Vădastra privea când în dreapta, când în stânga, calm, cu o neînchipuită fericire mocnindu-i în suflet. Aproape de un chioşc cu ziare făcu şoferului semn să oprească. Coborî sprinten şi ducând în treacăt mâna la chipiu, ceru un pachet de ţigări Regale. I se păru că femeia îl priveşte cu oarecare suspiciune, dar nu se intimida, plăti, salută din nou şi se reîntoarse în maşină fluierând.

  — La Şosea, băiete!

  Aprinse o ţigară mai mult ca să se afle în treabă şi se întinse mai comod în fundul maşinii. Ajuns la Şosea, plăti şoferului, salută şi porni să se plimbe pe alee, sigur de el. Nu întâlnea aproape pe nimeni, iar când zărea de departe vreo pereche – el, civil – încetinea pasul şi-i privea provocator, zâmbind. Doar o singură dată tresări, când auzi înaintea lui, în semiîntuneric, zgomot de pinteni. îşi pregăti palma pentru salut, dar nu era decât un sergent de stradă, care nu-l văzu, şi trecu înainte.

  Pe la miezul nopţii se hotărî să se întoarcă. Observă de-abia atunci că umblase destul de mult, căci făcu douăzeci de minute până în Piaţa Victoriei. Luminile de aici îl intimidară. Mai erau destule grupuri care aşteptau tramvaiele şi câţiva cheflii cântau îndreptându-se către Filantropie. Spiridon aşteptă câtva timp, să vadă dacă nu sunt cumva ofiţeri prin apropiere, apoi porni grăbit către staţia de taxiuri care se afla în cealaltă parte a pieţei. Traversând, însă, şoseaua, dintr-un tramvai coborî un maior, şi Spiridon se trezi pe neaşteptate în faţa lui. Simţi cum îl trec sudori reci pe tot trupul, dar salută cu atâta promptitudine încât maiorul rămase surprins, şi întoarse capul să-l privească. în aceeaşi clipă întoarse şi Spiridon capul. Neştiind ce să facă, îl mai salută o dată, plecându-se istovit din umeri, apoi grăbi pasul. Dar i se păru că cineva s-a luat după el, şi atunci, cum îi era frică să fugă în plină piaţă, schimbă