direcţia, şi cu aceeaşi ardoare, se reîntoarse spre Şosea, îndreptându-se către zona de întuneric din care venise. Paşii se ţineau însă după el. Când ajunse sub arbori, Spiridon se opri o clipă, privi la ceas şi, ca şi cum abia atunci ar fi observat că se află în mare întârziere la o importantă întâlnire, o luă la goană. în fugă îşi scoase monoclul, strângându-l nervos în pumni, trecu prin mai multe alei şi nu se opri decât când i se păru că din faţă se îndreaptă spre el o pereche. Paşii nu se mai auzeau. înainta acum uşor obosit, transpirat, silindu-se să-şi domine respiraţia, ţinând gura închisă şi răsuflând numai pe nări. Se întoarse prin şoseaua Jianu şi se sui în primul taxi pe care-l întâlni în cale.

  Dar îndată ce se văzu la adăpost, îi trecu spaima şi începu să râdă. Ce-ar fi putut să-mi facă? îşi spunea. De unde putea el să ştie cine sunt? I-a fost mai greu până s-a hotărât să intre în casă. Dăduse drumul taxiului pe o stradă vecină, şi umblase tot pe lângă ziduri, fără monoclu, privind pe furiş toate umbrele. Faţada casei lor era bine luminată de un felinar. Aşteptă câtva timp lângă colţ, nu cumva să se mai afle cineva care ar fi voit să intre, apoi lungi pasul şi deschise uşa nervos, privind în jos. Odată ajuns în odaia lui îşi puse din nou monoclul şi se privi în oglindă triumfător, zâmbind şi salutându-se de nenumărate ori. Apoi, cu o infinită grijă, începu să-şi dezbrace tunica, cercetând fiecare buzunar în parte, nu cumva să fi strecurat din nebăgare de seamă ceva. O scutură bine de praf, strânse cu atenţie pantalonii, curăţă chipiul, şi, cu o agreabilă emoţie, în vârful picioarelor goale, intră în odaia lui Băleanu, abia deschizând uşa. Se apucă să aşeze lucrurile aşa cum au fost, tremurând.

  A doua zi dimineaţă aşteptă cu oarecare nelinişte întoarcerea locotenentului, îl auzi venind către ceasurile opt, şi ducându-se imediat să-şi facă baia. Apoi Băleanu se culcă, dând ordin ordonanţei să-l deştepte la trei după-amiază. Vădastra plecă în oraş cu inima uşoară. Se întreba, acum, cum să afle de la Băleanu, şi fără ca acesta să bănuiască ceva, zilele când va fi de jurnă pe regiment, ca să-şi poată pregăti din vreme plimbările în uniforma militară. Plănuia să-şi dea întâlnire cu una din cunoştinţele lui întâmplătoare – croitorese, modiste, ucenice – şi să mănânce împreună într-o cârciumă mai retrasă, în care ştia că nu riscă să fie recunoscut, nici cercetat cu prea multă suspiciune.

  Se întrevedea cu o limpede preciziune, trecând pe străzi la braţul fetei, salutând în dreapta şi în stânga, şi continuându-şi totodată monologul. „Cred Şi eu că te surprinde văzându-mă în uniformă, i-ar fi spus, căci n-ai fi bănuit, după înfăţişarea mea, care era adevărata mea profesiune. Nici acum n-ai s-o poţi afla în întregime, pentru că, înţelegi de ce, n-am să-ţi pot destăinui totul. Sunt ofiţeri şi ofiţeri, dragă fată. Majoritatea îi cunoşti şi tu – d-ăia pe care îi vezi pe stradă, neserioşi, cu ochii după femei. Ofiţeri de trupă, aşa le spunem noi, la Statul-Major. Sunt nişte inculţi, lipsiţi de ambiţie, cu preocupări meschine. Dar, în afară de aceştia, mai există o elită, creierul întregii armate. Noi ducem tot greul, noi facem planurile secrete, noi ne ocupăm de spionaj şi contraspionaj. Unii dintre noi, foarte puţini, se înţelege, şi cei mai dotaţi, avem însărcinări extrem de delicate. Uneori, de o asemenea misiune atârnă nu numai viaţa noastră – asta n-ar fi nimic, ce contează o viaţă? – dar atârnă existenţa ţării întregi, liniştea Europei, chiar. Evident, misiunea noastră ne impune cea mai mare discreţie. Noi doi ne plimbăm acum pe stradă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi deodată, văd trecând în faţa mea un anumit om, care îmi face semn, în aşa fel încât poţi fi sigură că numai eu am să-l văd. De semnul acesta poate atârna viaţa unei personalităţi importante în ţara noastră. Zic, poate, pentru că, înţelegi şi tu, nu-ţi pot spune mai mult; am dat numai un exemplu, dar s-ar putea să fie cu totul altceva; bunăoară, prinderea unui primejdios spion, sau o declaraţie de război, sau furtul unui document secret, şi câte altele… Atunci, la semnul acela, eu m-aş preface că-mi aduc pe neaşteptate aminte de ceva. M-aş uita, să zicem, la ceas, sau aş răsfoi agenda, să verific o adresă sau o întâlnire. Ăsta e un exemplu, ca să înţelegi cum se întâmplă lucrurile între noi. Apoi, mi-aş cere scuze, spunându-ţi o minciună oarecare – şi aş dispare. Unde, nu-ţi pot spune, dar nici prin gând nu-ţi trece în ce locuri extraordinare ne adunăm noi, cei câţiva din serviciul de contrainformaţii militare. Realitatea întrece cu mult imaginaţia, ascultă-mă pe mine. Sunt cazuri când nici nu ne cunoaştem între noi, căci fiecare e şeful unui serviciu secret special, şi ne adunăm numai când sunt chestiuni grave şi urgente de rezolvat. Dar suntem îmbrăcaţi în aşa fel – nu-ţi pot spune mai mult – încât chiar dacă ne-am cunoaşte, nu ne putem recunoaşte. Unii îşi schimbă şi glasul, şi alţii nu vorbesc deloc, ci scriu ce vor să spună pe o tăbliţă, scriu, evident, cu majuscule, ca să nu se trădeze… Şi câte altele!… Dacă ai şti măcar prin ce primejdii trecem, fiecare dintre noi, ca să ajungem la locul de întâlnire! Şi secretele pe care le cunoaştem noi! Ar fi de-ajuns să spunem câteva cuvinte, ca să dispară un om; şi nu un oarecine, ci o figură importantă. în fond, noi, aceştia câţiva de la conducere, ţinem cu adevărat destinele ţării în mână. Guvernul, miniştrii, toate mărimile de care auzi vorbindu-se în dreapta şi în stânga, sau citeşti în ziare, nu sunt decât instrumentele noastre. Păpuşi, dragă fată, simple marionete în mâna mea sau a altuia din conducere. Ce contează un guvern? Dacă vreau eu, sau altul, îl schimbăm cum ai zice «bună ziua». Numai că, pe noi nu ne ştie nimeni. Conducem din umbră,