asta e forţa noastră. Chiar dacă cineva ar voi să ne facă rău, n-ar şti cum să ne lovească, pentru că suntem invizibili. Dar imediat ce am simţit că un ministru, sau chiar un prim-ministru, vrea să ne facă rău, îl dăm imediat jos. Lumea citeşte a doua zi în jurnal că domnul cutare a demisionat, dar nimeni nu ştie că e victima noastră. Şi câte altele… Te-ai fi întrebat, poate, de ce merg eu acum cu tine, când aş putea să intru în cel mai elegant salon, şi, mai ales, de ce îţi spun eu ţie toate lucrurile acestea atât de importante. Mai întâi, fii sigură că nu ţi-am spus nici a mia parte din secretele noastre, şi tot ce ţi-am spus nu e decât un exemplu aproximativ de cum se întâmplă lucrurile în viaţa noastră. Iar în al doilea rând, ţie nici prin gând nu-ţi trece care e misiunea mea în acest moment. Poate – zic, poate, ca să dau numai un exemplu – eu trebuie să mă aflu într-o anumită zi, la o anumită oră, pe o anumită stradă, în aşteptarea unui mesaj extrem de important. Tu ai impresia că am ieşit împreună ca să mâncăm şi te întrebi de ce-am ales tocmai acest restaurant dosnic, când am fi putut cina în cel mai elegant local sau într-un separeu la Şosea. Asta e, să zicem, impresia ta. în realitate, ca să-ţi dau un exemplu, eu am ales această stradă sau această cârciumă pentru că aştept ceva. Ce, nu-ţi pot spune”… Vădastra filmă aşa timp îndelungat plimbarea lui cu o prietenă, îmbrăcat ofiţer, şi convorbirea care fără îndoială ar fi avut loc. Nu se abandona decât după oarecare rezistenţă acestor reverii, ale căror delicii îl îmbătau. Dar, de data asta, întâmplarea de cu seară îi justifica orice închipuire; la cel dintâi prilej, când Băleanu va fi plecat la regiment pentru toată noaptea, îşi va da cu adevărat întâlnire cu una din fete, şi se vor plimba până târziu împreună.

  De-abia când, într-o seară răcoroasă de la sfârşitul lui august, au coborât în gara Ulm, Ioana se simţi din nou fericită. în acea clipă uită tot, şi se strânse aproape de Ştefan. Era din nou ca înainte; ca înainte de Marea Scenă.

  În acea noapte, nu putuse citi aşteptându-l. îl auzi, pe la două, deschizând uşa, şi se coborî repede din pat ca să-l întâmpine.

  — Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea speriată. Ce s-a întâmplat cu tine?! Ştefan o privi absent, încercând să zâmbească. Era pământiu şi arăta extrem de obosit. Trecu pe lângă ea fără s-o sărute şi se lăsă să cadă într-un fotoliu.

  — Ce s-a întâmplat? îl întrebă din nou Ioana apropiindu-se de el şi apucându-i mâna.

  — Tu ai citit Viaţa Româneasca? o întrebă el cu un efort. Tu citeşti vreodată Viaţa Românească…!

  — Câteodată, şopti Ioana. Dar de ce mă întrebi? Ce s-a întâmplat…?

  — L-a cunoscut şi el pe Anisie, spuse Ştefan. L-a întâlnit şi el. L-a întâlnit înaintea mea… Acesta e destinul lui, de altfel, adăugă silindu-se să zâmbească. El, prototipul, el creează modelul; eu nu fac altceva decât să-i calc pe urme, să-l imit, să mă modelez după el…

  Ioana se aşeză alături de el, pe fotoliu, şi-i cuprinse umerii cu braţul.

  — Ştefan! îi şopti, Ştefan…!

  — Ca şi atunci, pe stradă, continuă el cu acelaşi zâmbet silit. Dacă n-ar fi existat el, şi existenţa mea ar fi fost alta…

  Ioana încercă să-l facă să tacă, strângându-l foarte aproape de ea. Dar Ştefan se desprinse uşor din braţele ei, şi reîncepu:

  — Viaţa oricărui om este în bună parte opera întâmplării, dar în cazul nostru nu mai e vorba de întâmplare. Noi nu ne-am întâlnit întâmplător, aşa cum se întâlnesc toţi ceilalţi oameni. Tu m-ai confundat cu el, aşa cum, probabil, m-a confundat şi Anisie. Tu m-ai confundat cu cineva de care erai deja îndrăgostită…

  — Nu e adevărat! ţipă Ioana ridicându-se în picioare. Ţi-am spus de-atâtea ori că nu e adevărat…

  — Iar el, Anisie, continuă Ştefan, m-a confundat probabil cu cineva pe care-l cunoscuse deja, cu care mai stătuse de vorbă, şi cu care se înţelesese destul de bine ca să i se poată destăinui…

  — Nu e adevărat! îl întrerupse Ioana, înţelegând că nu mai poate evita Marea Scenă. Pe el nu l-am iubit niciodată aşa cum te-am iubit pe tine, îndată ce te-am zărit…

  — Dar tocmai asta e tragedia, vorbi Ştefan cu o stranie linişte în glas, că nu m-ai zărit pe mine, ci pe el. N-a fost un coup-de-foudre, ci o confuzie. De ce nu vrei să înţelegi?! Eu nu existam pentru tine, şi n-aş fi existat nici acum dacă n-ar fi fost el. Dacă m-ai fi zărit, înainte de a-l fi cunoscut pe el, nu m-ai fi remarcat…

  — Dar atunci nu m-ai fi remarcat nici tu pe mine, îl întrerupse Ioana stăpânindu-se.

  Ştefan o privi nedumerit.

  — E adevărat, vorbi el târziu. Şi asta e tot atât de grav. Asta înseamnă că dragostea şi viaţa noastră e întemeiată pe un echivoc. Nimic nu ne-ar fi adus împreună, dacă nu era la mijloc o confuzie. Am fi trecut unul pe lângă altul, poate chiar fără să ne fi privit. Nu ne-am fi întâlnit niciodată, nu ne-am fi iubit…

  — De unde ştii?! îl întrerupse Ioana. De unde ştii că nu ne-am fi întâlnit niciodată?!

  Şi văzându-l că tace, îl cuprinse din nou în braţe, înspăimântată.

  — Iubitul meu! şopti. Iubitul meu! Te-aş fi căutat până la sfârşitul pământului şi tot te-aş fi întâlnit…!

  — Dacă nu exista el, n-ai fi avut cum să mă recunoşti, vorbi însufleţindu-se deodată Ştefan. Ca să mă poţi iubi pe mine, ai avut nevoie de un model, a cărui copie, mai mult sau mai puţin perfectă, eram eu… Dacă măcar am fi fost deosebiţi, continuă el aproape în şoaptă, dacă măcar am fi fost