tot atât de deosebiţi fiziceşte pe cât suntem de diferiţi la minte şi la suflete!… Dar, aşa cum suntem, mă simt necontenit vinovat faţă de el; ca şi cum i-aş fi contrafăcut semnătura şi aş fi încasat o moştenire care nu mi se cuvenea mie, ci lui…

  — Taci! ţipă Ioana, speriată. Taci! Ai să mă înnebuneşti…

  Şi izbucni în plâns, lăsându-se să cadă moale pe braţul fotoliului. Ştefan începu s-o mângâie pe păr, obosit, oarecum absent.

  — Şi te iubesc, totuşi, foarte mult! şopti el târziu. Te iubesc mult mai mult decât pe cealaltă…

  Ioana se trezi brusc şi-şi înălţă fruntea.

  — Am întâlnit-o anul trecut, continuă Ştefan fără s-o privească, şi am crezut că aş putea să vă iubesc pe amândouă aşa cum ne-ai iubit şi tu pe amândoi, deopotrivă. Dar mi-e peste putinţă. Pe tine te iubesc mult mai mult… Uneori parcă m-aş simţi îndrăgostit de ea, dar îmi dau repede seama că nu sunt, că mi se pare numai. Mi se pare aşa pentru că aş vrea să mi se întâmple un miracol: aş vrea să pot iubi şi eu, ca sfinţii, mai mulţi oameni cu aceeaşi tărie cu care te iubesc pe tine. Dar nu pot… Nu te pot iubi decât pe tine!

  Ioana nădăjduise zadarnic în acea noapte, în dimineaţa următoare, în zilele care au urmat, să afle mai mult.

  — Este o fată pe care am întâlnit-o anul trecut, răspundea Ştefan. Dar n-o pot iubi; nu te pot iubi decât pe tine… Tu ai avut mai mult noroc ca mine, adăugase el într-o zi, tu ai putut iubi doi bărbaţi în acelaşi timp.

  Ioana îl privise lung, cu o oboseală tristă în priviri. Ar fi vrut să-i răspundă, dar se simţea vlăguită, aproape indiferentă. Atunci înţelese deodată cât fusese de zadarnică, de grotescă chiar, Marea Scenă. Nu se putuse stăpâni, în acea noapte, şi nu avusese timp să-i spună toate acele fraze pe care le pregătise cu ani înainte; începuse să plângă prea devreme. în Marea Scenă pe care o repetase ea mental de nenumărate ori, ar fi trebuit să izbucnească în plâns mult mai târziu. Dar parcă totul i se părea acum inutil, fără sens. îi rămăsese doar o neînţeleasă oboseală în toată fiinţa ei, un pustiu fără nume; parcă s-ar fi clătinat ceva în adâncul ei, parcă s-ar fi schimbat ceva în jurul ei, fără să-şi dea seama ce.

  — Aici, pe pământ străin, îi spusese Ştefan în Iugoslavia, ştiu ca eşti numai a mea. în ţară, înainte de a te fi întâlnit, ţi-au plăcut locuri pe care nu le-am văzut împreună. Dar aici, pe străzile acestea, calci acum pentru întâia oară, alături de mine…

  Îi plăcea să-l asculte vorbindu-i astfel. Şi totuşi ceva, în adâncul fiinţei ei, rămânea pasiv, inert. Doar când au trecut frontiera elveţiană şi a ştiut că se apropie de Ulm, a început să se trezească. „Ajungem la Ulm”, îşi repeta ea, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă.

  Când era mică, mama îi arăta un album cu cărţi poştale ilustrate. Punea mâna pe câte una din ele şi întreba ce e. „Ulm”, i-a răspuns ea odată. Nu înţelegea de ce, dar numai de răspunsul acesta şi-a amintit mai târziu: Ulm.

  La Ulm fusese odată unchiul Li viu, fratele tatălui, pe care ea nu-l cunoscuse; murise când avea trei ani. Unchiul Liviu era singurul membru bogat al familiei; tatăl Ioanei era profesor de istorie la Liceul de băieţi din Târgovişte, iar surorile lui rămăseseră în Ardeal şi se măritaseră cea mare cu un notar, cealaltă cu un preot, într-un sat de lângă Sibiu. Unchiul Liviu studiase ingineria în Germania, apoi se întoarse în ţară şi instalase o rafinărie la Câmpina. Murise destul de tânăr încă, într-un accident şi, după moartea lui, tatăl Ioanei moştenise destul ca să-şi cumpere o vie lângă Târgovişte şi, câţiva ani în urmă, când a fost strămutat la un liceu din Bucureşti, o casă în cartierul Cotroceni. „în ce oraş din lume ţi-ar place să trăieşti?” Acesta era jocul la modă la Liceul Regina Măria, în toamna când venise Ioana. Celelalte fete răspundeau Paris, Veneţia, Napoli, Bombay. „Ulm”, răspunse Ioana. „Dar de ce?”, o întrebaseră. „La Ulm e cea mai înaltă catedrală din Germania”, spusese ea repede. Dar ştia bine că nu pentru asta i-ar fi plăcut să trăiască acolo.

  Visul ei, în primele clase de liceu, era să intre în corespondenţă cu o fată din Ulm, care s-o invite la ea într-o vacanţă de vară. De aceea i-a şi plăcut să înveţe limba germană. Apoi, într-o zi, l-a cunoscut pe Dan, fratele colegei ei de bancă, Stella Ciuceanu. Erau în clasa a patra de liceu; Dan era într-a şasea şi era poet. Publica versuri în revistele din provincie şi uneori Stella aducea revistele la şcoală şi i le arăta. După ce l-a cunoscut, i se părea adesea că se recunoaşte în fetele acelea suave şi singuratice pe care le cânta Dan. Se recunoştea mai ales într-un poem care începea aşa: „îţi plimbi melancolia în burg vetust, germanic…” „E Ulm!”, exclamase ea, şi simţea cum i se bate inima. Voise să-l întrebe când s-au reîntâlnit, dar în acea zi Dan i-a vorbit de Tinereţea Melaniei, romanul unui tânăr scriitor, Ciru Partenie. „Ce nume curios, Ciru, spusese Ioana. N-am auzit până acum de un asemenea nume, Ciru…” Dar nici Tinereţea Melaniei nu semăna cu nimic din tot ce citise ea până atunci; un roman simplu şi totuşi straniu, tulburător, obsedant. Ioana se simţea deja îndrăgostită, simţea că numai o dragoste ca în Tinereţea Melaniei merită să fie trăită, că numai o femeie ca Melania cunoscuse cu adevărat dragostea. O tulburase mai ales începutul romanului: un tânăr intrase într-o dimineaţă într-o şcoală primară de fete dintr-un oraş de la Dunăre. „Aş vrea să consult cataloagele de acum optsprezece, nouăsprezece ani, spuse el. Aş vrea să aflu numele unei fete care a învăţat aici acum vreo 18, 19 ani. O chema