Melania…” Aşa începea romanul. „Nu, eu n-am cunoscut-o, spunea el. Un bun prieten al meu, care e acum bolnav, la Davos, m-a rugat să mă interesez de această fată, Melania. Nu-şi mai aduce aminte numele de familie. Ştie doar c-o cheamă Melania. Nu, eu nu cunosc pe nimeni în oraş. Am sosit azi-dimineaţă şi de la gară am venit direct aici, la şcoală. Aş vrea să pot pleca cu trenul de seară; e un tren la nouă fără cinci…” „E un tren la nouă fără cinci”, devenise formula obişnuită la Regina Măria când una dintre fete voia să spună că nu mai e nimic de făcut, că e zadarnic să mai spere ceva, că o situaţie e definitiv hotărâtă. Rien ne va plusIoana auzise, mai târziu, strigând crupierii la Cazinoul din Sinaia. „Asta înseamnă că e un tren la nouă fără cinci, tradusese ea în gând, înseamnă că nu mai e nimic de făcut.” Les jeux sont faitsSebastian, eroul din Tinereţea Melaniei, nu mai putuse niciodată prinde trenul de seară de la nouă fără cinci.

  La Sinaia fusese în vara când îşi luase bacalaureatul. Ştia, atunci, că-l iubeşte pe Ciru Partenie şi că, în toamna viitoare, se va înscrie la Facultatea de Litere. In acea vară, la Sinaia, doamna Bologa primi cea dintâi cerere în căsătorie pentru Ioana. Era un căpitan medic care voia să-şi deschidă în toamnă un cabinet medical la Bucureşti. „E mai sănătos aşa, stimată doamnă, îl auzise Ioana de pe verandă. Vârsta de 17-l8 ani e vârsta ideală pentru mariaj. Ce nevoie să mai studieze? Că domnişoara nu e fată săracă, să muncească pentru a-şi câştiga viaţa. Eu dacă îmi deschid un cabinet medical în Cotroceni, îmi am clientela asigurată…” „Domnul căpitan ne jinduieşte casa, spusese în acea seară bătrânul Bologa, zâmbind blajin. Asta l-a făcut să se hotărască aşa de repede. Vrea să-şi deschidă cabinet în Cotroceni…” „Pe mine e inutil să mă întrebaţi, spusese Ioana. Eu mă înscriu la facultate. Puţin îmi pasă de ce speră domnul căpitan.” (Căci medicul spusese, la despărţire: „Eu tot sper că domnişoara Bologa îşi va schimba hotărârea…”) Şi, în gând, Ioana adăugase: „E un tren la nouă fără cinci…”

  Citise şi recitise toate cărţile lui Partenie, şi citea necontenit. La Seminarul de Literatură Română era probabil cea care citise mai mult. Dar era timidă şi îşi găsea anevoie cuvintele când trebuia să vorbească nepregătită. Doar când îşi pregătea şi scria de acasă lucrările de seminar se simţea sigură pe ea. Şi când, după o asemenea lucrare asupra personajelor feminine din opera lui Partenie, asistenul profesorului se ridicase şi începuse s-o critice, Ioana tresărise. Toată interpretarea ei, spunea asistentul, era greşită, pentru că nu ţinuse seama de influenţa lui Hamsun şi Rilke asupra operei lui Partenie. Femeile lui, începând cu Melania, se resimţeau de lecturile din Hamsun şi Rilke, citiţi, bineînţeles, în traduceri franceze, pentru că, aşa cum mărturisise într-un interviu, Partenie nu ştia altă limbă. Dar întreaga lui operă e inspirată de motive germanice…

  „îţi plimbi melancolia, în burg vetust, germanic…”, îşi amintise atunci Ioana. Când, mai târziu, l-a cunoscut pe Partenie, l-a întrebat odată care sunt autorii lui favoriţi.…

  — Sunt atât de mulţi, încât nici n-aş putea să ţi-i înşir pe toţi, răspunsese el.

  — Dar Hamsun şi Rilke? întrebă din nou Ioana.

  — Şi ei, şi alţii ca ei, mai mari ca ei.

  — Ţi-ar place să trăieşti la Ulm? îl întrebă pe neaşteptate Ioana, privindu-l în ochi.

  — La Ulm?! se mirase el. Nu-mi spune nimic asta. Ce e la Ulm?

  — E cea mai înaltă catedrală din Germania, vorbise repede Ioana. Dar nu e numai atât. Se pare că e foarte, foarte frumos. Visul meu e să pot ajunge într-o zi la Ulm…

  — Din fericire, spusese Partenie zâmbind, ţi-ai ales un vis foarte uşor de izbândit.

  — Evident că vom merge întâi la Ulm, îi spusese Ciru în seara logodnei. Fusese nervos şi prost dispus toată seara. Venea doar a treia oară în casa de la Cotroceni. Prima oară, se adresase pe neaşteptate doamnei Bologa:

  — Aş vrea să vă comunic o veste şi nu îndrăznesc să mă întreb cum o să reacţionaţi. Ioana şi cu mine am hotărât să ne căsătorim. Am venit să vă cerem asentimentul… A doua oară fusese invitat la masă. Bătrânul Bologa încerca din când în când să-i vorbească, dar Ciru îl asculta câteva clipe absent, clătinând din cap, apoi se adresa Ioanei. Nimeni n-a ştiut în afară de ei doi că în seara aceea se vor logodi. Aduseseră verighetele, şi puţin timp după venirea lui Ciru au sosit sticlele cu şampanie deja frapată. Atunci le-au spus:

  — Ne logodim! Doamna Bologa a început să lăcrămeze. Probabil că asta l-a indispus pe Ciru, îşi spunea Ioana, văzându-l cum tace, fumând ţigară de la ţigară, şi-i priveşte pe rând, fix, aproape cu asprime, ca şi cum s-ar fi trudit să-i recunoască. Au hotărât să facă nunta în şase săptămâni, în preajma vacanţei.

  — Evident că vom merge întâi la Ulm, repeta din când în când Partenie. Dar am să te las să vorbeşti numai pe tine. Eu nu ştiu nemţeşte…

  Voiajul de nuntă, cu Ştefan, l-au făcut în Italia.

  — O să mergeţi altă dată la Ulm, o sfătuise doamna Bologa. Aveţi timp. Sunteţi tineri. O să vă tot plimbaţi, toată viaţa…

  Au ajuns în spatele Catedralei când se întunecase de-a binelea. Se zăreau câteva vitralii luminate. Apropiindu-se, au auzit amândoi, ca venite într-o mare taină, foarte uşoare acorduri de orgă.

  — Să rămânem, aici, spuse Ştefan. E mai frumos.

  — Parcă ar cânta pentru oameni din alt veac, şopti Ioana foarte emoţionată. Poate că nici n-ar trebui să ascultăm. Să nu facem vreun păcat…

  Ioana, remarcase mai de mult Ştefan, răspundea uneori cu o uimitoare precizie propriilor lui gânduri. într-adevăr, orga aceea parcă ar fi cântat pentru oameni din alt veac. „Sper că ai să te opreşti